Oameni buni, credeti-ma cand va spun ca nu mai puteam sta nicio clipa in casa cu nebuna aia! Si nu exagerez, sotia mea chiar e nebuna! 12 ani m-a chinuit cu obsesia sa pentru muzica. 12 ani n-am stiut ce e linistea in casa mea. 12 ani am strans din dinti si am indurat. Dar in cele din urma paharul s-a umplut, a dat pe afara, iar eu am clacat. Mai exact, n-am mai putut rezista in sunetele infernale ale muzicii rock, preferata sotiei mele, si am plecat inapoi, in casa parinteasca.

Sunt Alexandru B, din Bucuresti, si am 35 de ani. Sunt un tip aratos si indraznet, dupa care femeile se dadeau in vant, mai ales cand eram echipat in costumul negru de piele, mulat pe corp, calarindu-mi motocicleta... Din pacate pentru mine, insa, in prezent sunt infirm, asta intrucat in urma cu cinci ani, cand am fost victima unui cumplit accident de circulatie, mi-am pierdut piciorul stang. Tot atunci, odata cu piciorul, mi-am pierdut iubitele si prietenii, ramanand infirm nu numai din punct de vedere fizic, ci si psihic, cata vreme, cu exceptia parintilor si a Mariei, toti cei care altadata ma iubeau si de care eram nedespartit m-au uitat...

Se spune ca oamenii indragostiti isi pierd mintile si nu mai judeca normal. Ei bine, in ceea ce ma priveste, sunt de acord, pentru ca, in numele iubirii, am comis cele mai nebunesti fapte din viata mea, fapte de care nu ma credeam in stare. Dar, sa fiu bine inteleasa: vorbesc aici de iubirea adevarata, pura, nepervertita. Acea iubire care nu doar te face sa simti fluturi in stomac, ci care face pamantul sa se invarteasca. Iubirea impartasita reciproc, de doi oameni, la nivel molecular, spiritual si spatial. Despre ea este vorba in randurile ce urmeaza...

Sunt, la 43 de ani, un om nenorocit, care si-a pierdut sotia, copiii si casa - si toate astea numai si numai din cauza inconstientei preotului Gabriel. El este acela care i-a divulgat Ioanei - sotia mea - amanunte picante din viata mea extra conjugala, iar cand l-am intrebat de ce a facut-o, a raspuns ca a vrut sa faca un bine. Halal bine! Acum sunt singur, locuiesc cu chirie si imi vad fetitele numai in week-end-uri si in vacante. Cum a fost posibil sa mi se intample una ca asta aflati citind randurile de mai jos.

Casnicia mea cu Ioana a inceput in urma cu 10 ani, atunci cand fiecare din noi avea 33 de ani. Ne stiam de peste trei ani, timp in care trecusem prin fazele normale ale oricarei relatii de durata: ne simpatizasem reciproc, apoi ne indragostisem, devenisem un cuplu si ulterior ne mutasem impreuna. Casatoria a venit, asadar, de la sine, dupa ce ne-a fost clar amandurora ca ne iubim atat de mult incat ne dorim sa avem copii si sa imbatranim impreuna. Si, intr-adevar, copiii aveau sa vina destul de rapid: Gabriela s-a nascut dupa numai doi ani, iar Mihaela dupa alti doi. Ioana avea atunci, ca si mine, 37 de ani, si de comun acord am stabilit ca doi copii ne sunt suficienti pentru a ne considera si simti o familie implinita.

Numele meu este Liliana, am 37 ani, sunt din Bucuresti si pot spune ca viata mea e un roman; unul militaresc, daca exista asa ceva. Asta dintr-un motiv cat se poate de simplu, anume ca intreaga mea familie este formata din cadre militare, iar intamplarile pe care am sa vi le povestesc au la baza formatia cazona si modul militaresc de a vedea lucrurile si a pune problema ale rudelor mele. Intr-adevar, desi pare greu de crezut, parintii mei, dar nu numai ei, au lasat problemele profesionale sa interfere intr-un mod nefericit cu viata personala, ajungand pana acolo incat au facut din caminul conjugal o a doua cazarma. Cel mai rau ne-a picat acest lucru mie, Rebecai, sora mea, si lui Emil, sotul meu, niciunul dintre noi neavand vreo legatura cu armata sau vreo simpatie fata de viata militara. Noi nu am reusit nici pana astazi sa intelegem sensul ordinii si disciplinei de fier impuse de tatal meu in casa, ca si acceptul pe care i l-a dat mama in a-si creste si forma fetele in maniera autoritara in care au facut-o.