Ma numesc Maria S, deocamdata. De luna viitoare numele meu va fi altul, voi fi maicuta Eufrosina. Dar, cum spuneam, nu despre ceea ce urmeaza sa fie vreau sa va povestesc, ci despre ceea ce a fost. Despre cum am iubit si am fost iubita, despre cum am ramas vaduva la numai 30 de ani, despre cum m-am straduit din rasputeri sa trec peste pierderea suferita si despre cum am hotarat, in cele din urma, sa renunt la cele lumesti si sa intru in cinul monahal, adica sa ma calugaresc. Am acum, cu cateva zile inainte de marea transformare, 40 de ani. Sotul meu, daca ar fi trait, ar fi avut 45...

Smire, caci asa il chema pe cel cu care mi-am unit destinul in urma cu 15 ani, a fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut in viata mea. O fiinta minunata. Un barbat cum rar se poate intalni pe lumea asta, in zilele acestea, in care oamenii sunt tot mai rai, mai hapsani si fiecare se gandeste numai la el insusi. Nu, Smire nu era deloc asa, era altruist, el si-ar fi luat de la gura si si-ar fi dat si haina de pe el pentru a ajuta pe altul. Nu mai spun cat de harnic, cat de rabdator si intelegator putea fi, incat cine-l cunostea se minuna de el, zicand: “Ce om de treaba e Smire, e painea lui Dumenzeu! Un inger pe pamant, nu altceva!” Si intr-adevar asa era, ca un inger. Probabil ca de aceea l-a luat bunul Dumnezeu la El, acolo sus: fiindca ingerii au locul lor, in Ceruri...

M-am casatorit cu Smire pe cand aveam 25 de ani. El avea 30. Ne-am cunoscut oarecum intamplator, la aniversarea unei cunostinte comune. El era insotit de un amic, eu –de sora mea. M-a invitat la dans la modul cel mai firesc cu putinta, si am acceptat. Am inceput sa dansam si, din vorba in vorba, am ajuns sa constatam ca avem pasiuni comune si puncte de vedere asemanatoare in multe privinte ale vietii. Drept pentru care am facut schimb de numere de telefon si, desi poate parea nebuneasca fapta noastra, peste numai doua luni eram casatoriti! Asa am simti amandoi ca ne dorim si trebuie sa facem, si asa am facut! Acum, privind in urma, pot spune cu mana pe inima ca nu regret nicio clipa repezeala cu care am acceptat sa devin sotia lui Smire, fiindca astfel am avut parte, alaturi de el, de cinci ani de-a dreptul minunati. Ani pe care ii rememorez incontinuu, pe care ii port in inima si-n gand si pe care nimeni nu mi-i va putea lua niciodata. Pacat ca totul a trebuit sa se termine atat de repede si atat de tragic, atunci cand viata imi era mai draga...

Nefericitul eveniment s-a petrecut, cum spuneam, dupa cinci ani de la casatoria noastra. Plecase de urgenta la spital (era chirurg intr-o sectie de ortopedie a unui spital bucurestean), fiindca avusese loc un accident in lant, iar ranitii erau adusi unul dupa altul. Cum echipa de garda nu facea fata avalansei de cazuri, unul mai grav decat altul, si cum noi locuiam destul de aproape de spital, Smire s-a grabit sa dea o mana de ajutor. Dar, cand e sa se intample, se intampla... Cautand sa ajunga mai repede, n-a observat manevra hazardata a unui sofer care a iesit din garaj in marsarier, si l-a lovit in plin. In urma coliziunii, celalat sofer n-a avut decat niste contuzii minore, in vreme ce Smire a fost lovit la cap, acuzand o serie de grave contuzii cerebrale care i-au cauzat, in scurt timp, decesul. O data cu moartea lui fizica a survenit si moartea mea spirituala, viata mea fara el nemaiavand niciun sens...

Pe moment, insa, nu stiam asta. Am sperat ca, in timp, voi reusi sa trec peste marea pierdere inregistrata chiar in cel mai frumos moment al vietii mele, atunci cand iubeam si eram iubita, si am sa pot merge inainte. Dar trecerea zilelor, lunilor, anilor mi-a demonstrat exact contrariul. M-am convins, incet-incet, ca Smire a fost un om de neinlocuit si acum am renuntat a mai cauta pe cineva ca el. Mi-am dat seama ca acel cineva nu exista, ca sunt sortita a ramane singura pana la sfarsit si ca o cale de a mai putea fi linistita si, poate, fericita, ar fi sa ma calugaresc. Ceea ce, dupa cum v-am spus deja, urmeaza sa si fac. Pana la aceasta hotarare a mea, insa, s-au mai petrecut niste lucruri vrednice a fi mentionate, caci ele m-au convins sa merg pe drumul credintei.

Pentru inceput, am stat singura o vreme. O vreme care mi s-a parut o vesnicie. Apoi am incercat sa ies din carapace si sa imi reiau viata normala, de dinainte de a-l cunoaste pe Smire. Mai intai, am acordat credit ideii ca cel mai bun prieten iti poate deveni, in anumite imprejurari si daca isi doreste la randul sau, si cel mai bun iubit. Pentru mine, cel mai bun prieten la acea ora era Sorin Stamate, un cumnat de-al surorii mele, care locuia in acelasi cartier. El venea in mod frecvent pe la mine, ma asculta, ma ajuta la treburile casei, uneori imi facea cumparaturi si chiar ma scotea la cinema. Era un om cumsecade, saritor, pe care orice femeie s-ar fi bucurat sa-l aiba aproape. Mai ales ca, prin statura sa impozanta, cu parul galben-auriu si cu ochii verzi stralucitori, era si destul de prezentabil. Dar, din pacate pentru el, nu era la fel de bun, saritor si prezentabil ca Smire... Am incercat sa ma apropii de el, l-am acceptat tot mai des in casa mea, dar asta nu a fost de ajuns. Cand, intr-o seara, dupa ce ma scosese in oras la o cina romantica si imi oferise un buchet mare de trandifiri rosii, si-a luat inima in dinti si m-a sarutat, eu... n-am simtit nimic. L-am sarutat la randul meu, dar tot nimic. Lipsea fiorul, lipsea chemarea, lipsea dorinta care face diferenta intre prietenie si iubire. Lucru pe care de altfel l-a simtit si Sorin Stamate. Motiv pentru care in scurt timp am hotarat amandoi sa renuntam a merge mai departe cata vreme drumul pe care am apucat-o era un drum infundat... Am ramas prietena cu Sorin si am mai comunicat cu el, din cand in cand, la telefon, dar mai mult de atat intre noi nu a fost si nu va fi niciodata.