Ma numesc Dana si va scriu din Madrid, unde ma aflu la lucru. Am plecat din tara in urma cu patru ani, ani pe care nici nu i-am simtit cum au zburat pe langa mine, atat de repede au trecut. De atunci muncesc pe branci aici, la mare departare de casa, incercand sa imi fac un rost si sperand sa gasesc ceea ce nu am gasit acasa: fericirea. Ce lucrez, practic? In timpul saptamanii, fac menajul in casele unor instariti  locali, iar in noptile din week-end merg si servesc la mesele festive organizate cu diverse prilejuri, cum ar fi nunti sau botezuri. Pentru acestea castig circa doua mii de euro pe luna, din care insa circa jumatate se duc pe cheltuielile curente de intretinere si utilitati. Dar, cum tot reusesc sa pun deoparte cateva sute de euro pe luna, nu pot sa ma plang, mai ales daca ma gandesc la cat de putin se castiga in aceste vremuri in tara. Si iata ca deja, dupa numai cateva fraze, gandul mi-a fugit la tara si la ai mei...

Cand am decis sa ma insor nu mai eram copil. Aveam 35 de ani, cum sa mai fi fost?... Aveam viitorul asigurat, o slujba grozava, intr-un post de conducere la unul din cei mai puternici operatori de telefonie mobila la nivel mondial, si orice altceva imi doream. Numai o sotie care sa ma iubeasca si pe care sa o iubesc mai imi lipsea pentru a fi pe deplin fericit. Sau, cel putin, asa credeam la momentul respectiv, in urma cu sapte ani.

Povestea mea este aparent dramatica, insa in fapt este una comica. Esentialul poate fi cuprins in cateva cuvinte: eu si sotul meu nu vorbim unul cu altul de 3 ani... Insa felul in care am ajuns aici, ce a declansat toata aceasta nebunie si modul in care s-a desfasurat si se desfasoara in continuare viata noastra - acestea sunt chiar demne de "cascadorii rasului". Si nu exagerez deloc. Va puteti inchipui cum ar fi sa stati o singura zi cu fiinta iubita in casa, dar sa nu vorbiti nimic? Sa nu scoateti o vorba? ...Ei bine, noi nu ne-am adresat nici macar un singur cuvant de 3 ani.

Toata tarasenia a inceput de la un fleac. Mai exact, de la faptul ca fiecare din noi dorea sa urmareasca un alt post de televiziune, si prin urmare ne-am "batut" pe telecomanda. Lucrul asta nu era deloc ceva neobisnuit, pentru ca eu si Nelu, sotul meu, locuiam singuri, in aceeasi casa, inca de cand ne-am casatorit, in urma cu 15 ani. Insa de fiecare data cand se mai intamplase sa ne ciondanim din pricina telecomenzii, se gasea unul din noi mai intelegator pe moment, incat sa lase de la el si sa stingem din fasa un posibil conflict...

Ma numesc Anca T. si am 40 de ani. Sunt casatorita de zece cu Mihai, in varsta de 45 de ani, cu care am si un copil, pe Sorin, de 15 ani. Avem o viata linistita, fara lipsuri, dar si fara excese. Cand ne-am casatorit, am locuit intr-o garsoniera din cartierul Colentina dar, cum baiatul crestea si avea nevoie de intimidate, ne-am hotarat sa facem un imprumut la banca, pentru a trece la doua camere. Ceea ce am si facut. Dar, cum ne-am mutat, in loc sa ne fie mai bine, ne-a fost mai rau, iar vietile noastre s-au distrus cu totul.

Am cunoscut-o pe Mihaela in facultate, mai exact in ultimul an, cand ea s-a transferat, din Ploiesti, la Universitatea Politehnica Bucuresti. Venea in Capitala pentru ca sansele de angajare dupa absolvire sa fie mai largi, si pana la urma chiar asa avea sa fie. Oportunitatile au fost mai generoase nu numai in domeniul profesional – Mihaela s-a angajat la un Institut de Cercetare din Vitan -, dar si in cel sentimental. Pentru ca de cand ne-am intalnit, mai exact de 9 ani, suntem impreuna, ne intelegem destul de bine si urmeaza ca anul viitor sa ne casatorim. Desi... gandul ca ar trebui, candva, sa trec din nou prin ce am trecut recent, ma ingrozeste pur si simplu si ma face sa stau un pic in cumpana.