Ma numesc Maria S, deocamdata. De luna viitoare numele meu va fi altul, voi fi maicuta Eufrosina. Dar, cum spuneam, nu despre ceea ce urmeaza sa fie vreau sa va povestesc, ci despre ceea ce a fost. Despre cum am iubit si am fost iubita, despre cum am ramas vaduva la numai 30 de ani, despre cum m-am straduit din rasputeri sa trec peste pierderea suferita si despre cum am hotarat, in cele din urma, sa renunt la cele lumesti si sa intru in cinul monahal, adica sa ma calugaresc. Am acum, cu cateva zile inainte de marea transformare, 40 de ani. Sotul meu, daca ar fi trait, ar fi avut 45...

Smire, caci asa il chema pe cel cu care mi-am unit destinul in urma cu 15 ani, a fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut in viata mea. O fiinta minunata. Un barbat cum rar se poate intalni pe lumea asta, in zilele acestea, in care oamenii sunt tot mai rai, mai hapsani si fiecare se gandeste numai la el insusi. Nu, Smire nu era deloc asa, era altruist, el si-ar fi luat de la gura si si-ar fi dat si haina de pe el pentru a ajuta pe altul. Nu mai spun cat de harnic, cat de rabdator si intelegator putea fi, incat cine-l cunostea se minuna de el, zicand: “Ce om de treaba e Smire, e painea lui Dumenzeu! Un inger pe pamant, nu altceva!” Si intr-adevar asa era, ca un inger. Probabil ca de aceea l-a luat bunul Dumnezeu la El, acolo sus: fiindca ingerii au locul lor, in Ceruri...

Ma numesc Marin, am 49 de ani si sunt din Bucuresti. Va precizez asta doar ca fapt divers, fiindca de fapt nu am stat decat foarte putin pe acasa, in majoritatea timpului fiind plecat din localitate, si chiar din tara. De altfel si acum, cand scriu aceste randuri, sunt pe picior de plecare. Problema este ca inca nu stiu incotro s-o apuc. Am mai multe destinatii posibile, dar nu m-am hotarat asupra niciuneia dintre ele.

Cand am auzit ce avea de gand mama, am izbucnit intr-un hohot de ras; asa ceva nu se mai face de mult, nici macar la tara, daramite in Capitala, in mileniul douazeci si unu! Si totusi, satula sa ma vada singura si nefericita, ea avea de gand sa imi gaseasca un sot!

- Ileana, asculta tu la mine, sa vezi de nu te marit eu, daca tu nu esti in stare singura!

Asa incepe aventura mea, in urma cu circa trei ani, atunci cand, dupa ce s-a consultat cu tata, mama a decis ca e timpul sa actioneze. Eu aveam in acel moment 32 de ani, fusesem implicata in numai doua relatii, ambele de foarte lunga durata, si ambele incheiate dupa ce am aflat ca fusesem inselata. De peste 3 ani eram singura, si partea cea mai dureroasa, din punctul de vedere al mamei, era aceea ca, dupa cele doua crunte dezamagiri, eu nu mai doream sa am de a face cu vreun barbat.

Am fost o femeie fericita, dar fericirea mea nu a durat prea mult. Apoi am fost trista, cat de trist poate fi un om. Nu am crezut sa mai ies din starea deplorabila in care ma aflam, dar am iesit. Am devenit din nou fericita. Am sperat ca voi ramane asa mereu, dar din nou am devenit trista, mai trista chiar decat inainte. Si singura. Una peste alta, am avut parte de o viata chinuita. Ca sunt acum, la 60 de ani, atat de fericita, e aproape o minune.

Uneori viata bate filmul. Alteori, macar il copiaza. Povestea mea s-ar putea asemana cu cea din filmul de desene animate "101 Dalmatieni", cu mentiunea ca totusi in cazul meu evolutia lucrurilor a fost mult mai surprinzatoare. Rasturnarile de situatie s-au tinut lant dupa ce Corso, lupul meu ce pare tare fioros - insa in fapt este tare pasnic - a remarcat un bichon cochet cu coada saltata. Era intr-o seara torida de vara in care ma plimbam molesita prin parcul Titan. Aveam sa fiu scoasa deodata din apatie de latraturile intense ale dulaului meu. Acesta se gudura pe langa un bichon foarte scump, latra din rasputeri si facea giumbuslucuri.