Dragi prieteni, trec printr-o perioada foarte delicata a vietii mele. Nu stiu ce se intampla cu mine, dar am ajuns sa nu ma mai recunosc. Am 40 de ani, am o oarecare experienta de viata, sunt trecut prin multe, dar am ajuns acum sa ma comport ca un adolescent: cant, dansez pe strada, simt ca plutesc. Am senzatia ca lumea intreaga e a mea. Si asta dintr-un motiv cat se poate de simplu: sunt indragostit. Foarte bine!, veti spune, e un lucru foarte frumos ca un barbat sa fie indragostit de sotia lui si sa vrea sa ii faca partasi si pe altii la fericirea sa. Problema e ca nu sunt indragostit de sotie, ci de o alta femeie...

Desi pare greu de crezut - mai ales pentru cei care ma cunosc si stiu ca sunt om serios, cu o coloana vertebrala solida -, mi s-au aprins calcaiele dupa o colega de serviciu. Si ce e mai ciudat, e ca nu este vorba de vreo fetiscana nou venita in firma, cu fizic de top-model si cu sarm devastator, pe care sa mi se fi pus pata din prima clipa. Nu, ceea ce are loc intre noi (spun intre noi, fiindca si ea este indragostita de mine la fel cum sunt eu de ea) nu se poate sub nicio forma numi dragoste la prima vedere, caci suntem colegi de mai bine de trei ani, daca nu chiar patru. Pur si simplu s-a intamplat ca dintr-o data s-o vad cu alti ochi si sa ma intreb cat de orb am putut fi pana acum, daca nu am remarcat toate calitatile pe care le are aceasta minunata fiinta pe care am s-o numesc in continuare Daciana, desi in realitate se cheama altfel. In ceea ce ma priveste, voi folosi cognomenul Virgil, care, ca si cel ales pentru ea, nu este departe de numele real.

Sa va spun, asadar, cum a inceput totul, cum au evoluat lucrurile si unde ne aflam acum, pentru ca sa va faceti o parere despre unde am putea ajunge in viitor. Un viitor pe care, cu oarecare jena trebuie sa recunosc, nu-l vad nicidecum fara Daciana langa mine. Cum asta ar insemna insa sa ma despart de Andreea, actuala mea sotie, si sa pierd si custodia celor doi gemeni de 4 ani pe care ii avem impreuna, situatia este cu adevarat problematica. Asta ca sa nu zic dramatica...

Deci, ajung intr-o zi mai devreme la serviciu si o gasesc pe Daciana singura in birou, dereticand si aranjand cele lasate de colege in dezordine cu o seara inainte. Lucram intr-o companie de publicitate unde multi oameni sunt imprastiati, dezordonati, astfel ca, la sfarstiul programului, privelistea care se infatiseaza ochiului strain este una cel putin dezolanta: hartii zac aruncate in toate colturile camerelor, resturi de mancare sunt lasate peste noapte pe birouri si pe mese, haine transpirate atarna in dezordine pe spatarele scaunelor... Dar Daciana – angajata pe post de copyrighter - nu este una dintre persoanele lipsite de bun simt, si va ziceam ca am gasit-o singura in birou. Ea stergea praful de pe monitoarele colegelor, strangea mancarea de pe mese, ducea gunoiul la ghena si pusese cafeaua la fiert. Harnica femeie! Si, din ceea ce aveam sa aflu ulterior, cand am inceput sa o cunosc mai bine, ea facea toate aceste lucruri nu de ieri, de azi, ci de circa un an, de cand se mutase in acel birou. Atunci insa, cand am vazut-o trebaluind cu spor, nu i-am aruncat decat o privire fugara si am facut o gluma colegiala.

- Daciana, cand termini aici, sa vii si la noi in birou, ca si acolo e multa mizerie!

- Da, da, cum sa nu? Acum vin! Asteapta-ma acolo!

Aparent banal, acesta schimb amical de cuvinte a fost cel care a declansat ceva in mine si m-a determinat a-mi face drum zilnic pe la ea in biroul ei. Asa a inceput totul. Apoi lucrurile au evoluat surprinzator de rapid si de spectaculos, incat eu si Daciana am ajuns, in nici trei luni de la discutia de mai sus, amanti! Si, desi imi este jena, folosesc totusi acest termen cat se poate de corect si constient, pentru ca, la fel ca si mine, Daciana este si ea casatorita de zece ani si, tot la fel ca mine, are doi copii. Culmea, doua fetite gemene!

Intr-o seara, la plecare, o observ in fata mea pe drumul care duce spre metrou. Grabesc pasul, o ajung din urma si, fara sa spun o vorba, o apuc de brat. Ea se sperie putin, se intoarce si, cand ma vede, face ochii mari:

-Virgil?! Ce e cu tine? De ce ai facut gestul asta?

- Uite-asa! Din dragoste, cu Mircea Radu!

Apoi am ras amandoi, ne-am continuat impreuna drumul spre gura de metrou, si uite asa a inceput povestea noastra de dragoste...