gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Sun04122022

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Drumul spre fericire

- Intamplari cat se poate de adevarate, care au schimbat destine -

Era vai de mine dacă nu dădea tata milităria jos din pod

Evaluare: / 5
1

Numele meu este Liliana, am 37 ani, sunt din Bucuresti si pot spune ca viata mea e un roman; unul militaresc, daca exista asa ceva. Asta dintr-un motiv cat se poate de simplu, anume ca intreaga mea familie este formata din cadre militare, iar intamplarile pe care am sa vi le povestesc au la baza formatia cazona si modul militaresc de a vedea lucrurile si a pune problema ale rudelor mele. Intr-adevar, desi pare greu de crezut, parintii mei, dar nu numai ei, au lasat problemele profesionale sa interfere intr-un mod nefericit cu viata personala, ajungand pana acolo incat au facut din caminul conjugal o a doua cazarma. Cel mai rau ne-a picat acest lucru mie, Rebecai, sora mea, si lui Emil, sotul meu, niciunul dintre noi neavand vreo legatura cu armata sau vreo simpatie fata de viata militara. Noi nu am reusit nici pana astazi sa intelegem sensul ordinii si disciplinei de fier impuse de tatal meu in casa, ca si acceptul pe care i l-a dat mama in a-si creste si forma fetele in maniera autoritara in care au facut-o.

Citeşte mai mult...

Iubire într-un picior

Evaluare: / 7
1

Sunt Alexandru B, din Bucuresti, si am 35 de ani. Sunt un tip aratos si indraznet, dupa care femeile se dadeau in vant, mai ales cand eram echipat in costumul negru de piele, mulat pe corp, calarindu-mi motocicleta... Din pacate pentru mine, insa, in prezent sunt infirm, asta intrucat in urma cu cinci ani, cand am fost victima unui cumplit accident de circulatie, mi-am pierdut piciorul stang. Tot atunci, odata cu piciorul, mi-am pierdut iubitele si prietenii, ramanand infirm nu numai din punct de vedere fizic, ci si psihic, cata vreme, cu exceptia parintilor si a Mariei, toti cei care altadata ma iubeau si de care eram nedespartit m-au uitat...

Citeşte mai mult...

Abia după ce am arătat că sunt bărbat, am devenit bărbat...

Evaluare: / 2
1

Sunt Marcel, de meserie inginer, am 40 de ani si locuiesc in Bucuresti. Ce vreau acum e sa va relatez povestea mea, o poveste pe alocuri trista, pe alocuri amuzanta, din care se pot trage anumite invataminte si concluzii. Cea de pe urma si definitiva dintre aceste concluzii este aceea ca, daca stii sa iti joci cartile, poti castiga jocul, indiferent daca aceste carti sunt bune sau rele. Stiu ce vorbesc, am trait totul pe propria piele. De ce spun asta? Fiindca am fost un om bun, atat de bun incat am ajuns sa fiu luat de prost chiar si de sotia mea. Dar, la un moment dat, am schimbat placa si am folosit bunatatea in favoarea mea. Acel moment a fost atunci cand Manuela m-a prins in patul conjugal cu Didina, vecina de dedesubt.

Citeşte mai mult...

Dupa ce mi-au murit trei soti, toti frati, m-am maritat cu al patrulea, mezinul familiei

Evaluare: / 1
1

Sunt Natalia Carlan si am 30 de ani. M-am nascut intr-o mica localitate din judetul Teleorman si am locuit cu familia la periferia Rosiorilor de Vede. O familie mare, numeroasa, care ii cuprindea pe Gigi, barbatul meu, pe parintii si cei trei frati ai lui, pe sora sa, pe barbatul acesteia plus alte neamuri si rubedenii pe care nu le-am cunoscut prea bine si ale caror nume nu le-am retinut. Cam aceasta era componenta familiei la inceput, atunci cand am intrat eu in ea, adica in urma cu 10 ani. In prezent, unii din cei enumerati nu mai sunt in Rosiori, iar altii nu mai sunt nici macar pe acest pamant: s-au dus unul dupa altul...

Citeşte mai mult...

Din cauza hidoseniei mele, niciun barbat nu a vrut sa ma atinga acolo

Evaluare: / 1
1

Sunt o femeie nefericita si asa am fost mereu. Viata mea a fost un sir de dezamagiri. Nu stiu daca sunt sau nu blestemata, dar am suferit de mica, si inca mai sufar. Iar toate astea - numai si numai din pricina faptului ca m-am nascut cu un chip urat. Imi amintesc si azi ca, inca din vremea cand eram numai o copila, parintii mei susoteau atunci cand credeau ca eu dorm si nu ii aud:

- Ce ne facem cu fata asta, Marine? E tare urata, si pe masura ce creste parca se face si mai urata!

- Ai dreptate, Constanta, asa e. Biata de ea, tare mult va avea de patimit daca ramane asa urata! Nu se va uita nimeni la ea!

Citeşte mai mult...

Drumul spre fericire