Am fost o femeie fericita, dar fericirea mea nu a durat prea mult. Apoi am fost trista, cat de trist poate fi un om. Nu am crezut sa mai ies din starea deplorabila in care ma aflam, dar am iesit. Am devenit din nou fericita. Am sperat ca voi ramane asa mereu, dar din nou am devenit trista, mai trista chiar decat inainte. Si singura. Una peste alta, am avut parte de o viata chinuita. Ca sunt acum, la 60 de ani, atat de fericita, e aproape o minune.

M-am maritat de tanara, am urmat exemplu parintilor mei, care au procedat la fel si care nu de mult timp si-au serbat nunta de aur. Se iubesc si acum la fel ca in urma cu peste 50 de ani, cand s-au casatorit, si sunt, desi au depasit amandoi varsta de 80 de ani, atat de fericiti... Mi-ar fi placut sa am parte de o viata ca a lor, mi-am dorit asta din tot sufletul. Dar, din pacate, nu a fost dupa mine. Pot spune, fara sa exagerez cu nimic, ca, pe cat de linistita si frumoasa a fost existenta lor, pe atat de zbuciumata si trista a fost a mea. Numai credinta si speranta in bunul Dumnezeu m-au tinut in putere si m-au ajutat sa trec peste toate cele ce mi-au fost harazite de soarta aceasta nenorocita.

Primul meu sot se chema Hanibal. Avea 24 de ani cand m-a cerut de nevasta, iar eu eram cu doi ani mai tanara decat el. Ne-am cunoscut pe camp, la culesul viei. Mi-a facut impresia unui baiat serios si muncitor, care nu se sustragea de la treaba, dimpotriva: in timpul in care altii abia  terminau un rand, el termina trei. Cum sa nu se indragosteasca o fata simpla, de la tara, cum eram eu, de un baiat atat de harnic ca el? I-am daruit inima si, mai apoi, trupul meu, fara nicio retinere, si nu m-am inselat: Hanibal s-a dovedit a fi intr-adevar un om de isprava, alaturi de care am mers zece ani prin viata, ca sot si sotie, pana cand moartea avea sa ne desparta. Zece ani de vis, incheiati intr-o dimineata de cosmar.

Hanibal a fost un sot iubitor si atent, cu care eram sigura ca am sa fac casa buna. Pe langa harnicie si rabdare, Dumnezeu il inzestrase si cu o potenta incredibila, partidele de amor dintre noi constituind pentru mine adevarate momente de extaz. Prima oara m-am oferit lui in lanul de porumb, acolo unde nu ne stia nici vantul, nici pamantul. N-am sa uit niciodata amestecul de dorinta si uimire pe care le afisa fata lui atunci cand mi-a vazut goliciunea si mi-a auzit destainuirea:

- Hanibal, sunt fata mare! Te rog sa ai rabdare cu mine, sa ma iei incet...

Si intr-adevar, Hanibal a avut grija de mine. S-a purtat cu o delicatete deosebita, asteptand minute in sir momentul considerat de el ca fiind potrivit penetrarii. Apoi, deflorarea odata produsa, Hanibal m-a posedat in fel si chip, de sase ori, pana cand inserarea s-a lasat peste trupurile noastre dezvelite, adormite unul in bratele altuia. A doua zi, la prima ora, flacaul a venit la parintii mei si m-a cerut de nevasta. Stiindu-l baiat bun si serios, mama si tata m-au dat lui cu inima deschisa, oferindu-mi posibilitatea de a trai zece ani cum putine femei au trait la viata lor. Zece ani de fericire maxima. Dar, cum spuneam, fericirea avea sa ia sfarsit intr-un mod brutal.