Singuratic si retras din fire, mi-am intemeiat destul de tarziu o familie. Pe sotia mea, Marcela, am cunoscut-o la locul de munca. Eram colegi de peste un an, timp in care, in afara de "buna ziua" si "la revedere", nu am schimbat alte cuvinte. Asta pana intr-o zi, cand la plecare am nimerit in acelasi autobuz. Am intrat firesc in vorba si am descoperit ca aveam mai multe lucruri in comun.

Ne-am capacitat reciproc si in scurt timp am ajuns sa plecam in mod planificat impreuna, pana cand inevitabilul s-a produs: ne-am indragostit unul de altul. Dupa nici doua luni formam un cuplu.

Marcela m-a iubit de la inceput, iar eu am adorat-o pur si simplu. Simteam la fel, vedeam lumea le fel, ne potriveam in tot si-n toate. Aveam pasiuni simple, dar comune, nu voiam sa rasturnam lumea, ne era de ajuns sa nu ne lasam rasturnati de ea. Treptat, sentimentul a crescut si nu a trecut mult pana cand am cerut-o de sotie.

Intre momentul in care ne-am cunoscut cu adevarat eu si Marcela (caci, pana sa plecam impreuna nu ne stiam unul altuia decat numele) si cel in care ne-am casatorit, nu au trecut mai mult de douasprezece luni. Lucrurile au evoluat rapid: primul sarut, prima noapte de dragoste, prima serie de nopti de dragoste... Nunta nu am facut, caci lucrurile au fost precipitate, pe de o parte, iar pe de alta nici eu, nici Marcela nu aveam un cerc bogat de prieteni, din care sa adunam suficiente persoane pentru a umple un restaurant si a face din nunta un eveniment profitabil. Am organizat numai o mica petrecere la o terasa cocheta, la care au participat familiile noastre, nasii si cativa prieteni cu adevarat apropiati. A fost ceva frumos, am trait clipe delicate pe care le-am pastrat ani la rand in inima si-n minte, mai ales ca nu a fost nimeni care sa filmeze evenimentul.

Dupa casatorie, am hotarat sa ne stabilim la mine, in casa parinteasca. Fratele meu era insurat de cativa ani buni, avea casa lui, sotia lui, viata lui, si nu a ridicat niciun fel de pretentii materiale asupra apartamentului care urma sa ne ramana mie si Marcelei dupa moartea parintilor nostri. Noi ne iubeam, mama si tata ne acceptau si ajutau, toate erau bune si frumoase; se creau astfel premisele unei casnicii lungi, reusite, de invidiat. Ce lipsea? Firesc, copiii. De aici a inceput nebunia.

Atat parintii mei, cat si ai Marcelei, toti patru trecuti bine de prima tinerete, nu-si doreau altceva decat sa se vada bunici, nu mai asteptau nimic altceva de la viata decat sa se joace cu nepoteii... S-au pus cu gura pe noi si, cum si noi ne doream sa avem copii, am trecut la treaba. Dupa numai cateva luni, Marcela a ramas insarcinata, momentul fiind sarbatorit in mai multe locuri si de mai multe ori, la gramada, dar si pe echipe, lucru firesc daca va spun ca parintii sotiei mele locuiesc la tara, intr-o localitate situata la circa o suta de kilometri de Bucuresti.

Dar, cand e sa fie, este, iar cand nu este, nu este. Din pacate, cand sarcina nu ajunsese macar la luna a treia, Marcela a suferit un avort spontan. O lume intreaga s-a naruit pentru mine, pentru ea si pentru familiile noastre la aflarea vestii. Dar nu ne-am lasat, am mers inainte. Dupa numai cateva luni, Marcela a ramas din nou insarcinata. De data aceasta am fost mult mai precauti, timp de aproape noua luni tinand-o intr-un continuu du-te vino intre spital si casa, pentru asa-zise controale si internari. De fapt, sarcina a decurs normal si, dupa exact noua luni, Marcela l-a adus pe lume pe Stefan, baiatul nostru. O scumpete de copil, frumos si destept cum nu e altul. De fapt, de aici au si pornit problemele noastre, ca prea destept fiind, a intuit rapid cum poate profita de atentia si bunatatea cu care il inconjoara toata lumea, mai ales bunicii, devenind un baietas extrem de rasfatat. O data cu venirea lui pe lume, viata noastra a devenit un adevarat calvar, un chin de nedescris, pe care am sa incerc totusi sa vi-l descriu in cateva cuvinte.

Mai intai ca, de parca am fi fost blestemati sa nu ne putem bucura in liniste de binecuvantarea pe care o reprezinta un copil in viata unui cuplu, la putin timp de la nasterea lui Stefan, familia noastra a fost lovita de o serie intreaga de necazuri si nenorociri. Prima dintre aceasta a fost pierderea tatalui meu, dupa luni intregi de chinuri pe patul de spital, luni in care a trebuit sa ma impart intre el si copil, nestiind cum sa fug mai repede dintr-un loc si sa ajung in celalalt. Conjugat cu furia laptelui si cu alte probleme de nervi ale Marcelei, depasita inca de la inceput de sarcina de mama, faptul s-a transformat rapid dintr-un necaz mare intr-unul de-a dreptul urias, sotia reprosandu-mi in repetate randuri (in special dupa noptile in care dormeam alaturi de tatal meu, in spital) ca nu-mi pasa de copil si ca nu stiu altceva decat sa vad de ai mei si ale mele. Era abia inceputul nebuniei.