| Index |
|---|
| Dragoste cu sacrificii |
| Pagina 2 |
| Toate paginile |
- Ce facem acum? M-a intrebat pe seara, pe drumul spre casa. Eram in autobuz si ma tinea de mana discret, cu delicatete, de parca ar fi vrut sa nu-mi striveasca vreo falanga, dar in acelasi timp cu caldura, o caldura care ma facea sa ard cu totul, sa simt ca ies flacari din mine. Ma gandeam (si desi sunt destul de pudica de felul meu, nu pot sa nu va destanui acest gand secret): "Daca ma arde asa numai tinandu-ma de mana, oare ce am sa simt cand ma va saruta? dar cand ma va penetra?" Si tot eu imi raspundeam: "Atunci am sa iau foc cu totul!" Dar, sa revin. I-am raspuns, atunci: "Nu stiu, Andrei, nu stiu!" Si chiar asa era. Nu stiam. Nici acum nu stiu. De aceea va scriu, sa va rog sa imi spuneti ce sa fac, sa imi dati un sfat: voi ce-ati face in locul meu?"
Ceea ce mi se intampla, ma depaseste. Dovezile lui de iubire, de romantism, inventivitatea de care da dovada in a-mi demonstra ca ma iubeste ma uimesc de-a dreptul. Simt ca plutesc. Simt ca nu am puterea sa ii raspund pe masura, desi ma straduiesc. Flori, bomboane, parfumuri, mesaje pe telefon, pe monitorul calculatorului, stick-uri cu declaratii pitite in sertarele de la birou - sunt numai cateva dintre suprizele cu care ma incanta zi de zi. Si cate si mai cate... Cadouri peste cadouri. Desi ii spun ca nu imi trebuie nimic de la el, in afara de dragostea lui, nu inceteaza a imi aduce ceea ce ma astept mai putin. Iar cand imi spune: "Nimic nu este suficient de valoros pentru un inger ca tine", ma topesc.
Peste toate, ce ma incanta in aceasta relatie, daca pot sa o numesc asa, este comuniunea si intelegerea care exista intre noi. Ne plac aceiasi poeti, ascultam acelasi acelasi gen de muzica, avem preocupari comune... Nu exista ceva sa ma bucure sau supere pe mine, care sa nu-l bucure sau supere si pe el. Nici invers. Parca am fi doua jumatati ale aceleesi portocale. Dar ma intreb: oare pot sa numesc relatie ceea ce se intampla intre mine si Andrei? Pentru ca, poate nu va vine sa credeti, dar asa e: desi ne iubim cu disperare de peste doua luni, nici macar nu ne-am sarutat! Am asteptat si eu, ca si el, sa ne convingem ca nu visam, ca ceea ce traim si simtim chiar traim si simtim cu adevarat, ca nu e vreun moft, vreo nebunie de moment din care sa ne trezim peste o saptamana regretand ce s-a intamplat. Nu, nu este un moft, nu este o parere. Iubirea noastra exista intr-adevar si este atat de frumoasa incat imi vine sa strig din toti plamanii: clipa, ramai!
Dar, oricat ar fi de frumoasa, povestea mea este si foarte dureroasa. Poate pentru altele, mai diferite (...), nu ar fi; dar pentru mine, e. V-am spus de la inceput ca traiesc o drama. Am ajuns, in cele din urma, sa constientizam, si eu, si Andrei, ca s-ar putea ca dragostea noastra sa nu fie un dar, ci un blestem... Ca, orice am face, pana la urma vom ajunge sa suferim; si, ce-i mai rau, sa ii facem si pe altii sa sufere. Avem nevoie de caldura si de iubirea pe care nu le mai gasim acasa, ne oferim aceste lucruri si multe altele, reciproc, dar pana unde, pana cand? Ce are sa se intample cu noi? "A fi sau a nu fi impreuna?". Aceasta este intrebarea.
Dragi prietene, suntem, acum cand va scriu, in vacanta de iarna. Andrei este plecat cu familia lui la niste rude, in provincie, iar eu sunt in Bucuresti, prinsa cu pregatirile de sarbatori, cu educatia copilului si... cu gandul mereu la Andrei. Imi e atat de dor de el.... Si lui de mine. Nu vorbim la telefon, dar comunicam prin internet, pe mail. Abia asteptam sa ne revedem si sa continuam povestea noastra de acolo de unde am lasat-o, de la o sarutare pe obraz... Dar oare chiar se va intampla asta? Oare am sa am puterea si curajul sa merg inainte? Dar el? El va putea?
Imi dau seama ca, orice as face, tot pierd. Ori pe el, ori restul... Daca ma decid sa raman cu el, imi pierd copilul si familia. Nu mai spun de ce are sa zica lumea, cunoscutii, cand au sa afle grozavia... Daca ma decid sa renunt la el si sa-mi vad de viata mea (Si care viata? Oare aveam eu vreo viata pana sa-l cunosc pe Andrei? Am trait vreodata cu adevarat?), atunci pierd tot ce a fost mai frumos si mai spectaculos in existenta mea terna, liniara, obisnuita... Mi-e greu, greu de tot sa ma hotarasc. Nu va doresc sa fiti in locul meu. E frumos sa fii indragostit, dar si dureros. Oare atat de mare sa fie pretul platit pentru dragoste? Nu stiam... Daca stiam, poate nu ma mai indragosteam... De parca ar fi fost dupa mine... Oricum, acum e prea tarziu... Acum...
Acum, indiferent ce hotarare, pe cineva tot am sa ranesc. As vrea sa fiu numai eu aceea, dar nu stiu daca se poate asa ceva. In cel mai fericit caz, tot ar mai fi cel putin o fiinta distrusa: el, Andrei. Stiu ca si el, ca si mine, s-a pus mereu pe el insusi pe ultimul loc, ca s-a gandit numai la altii, la familie, apoi la el. Dar mai stiu si ca ma iubeste nebuneste, la fel cum il iubesc si eu. Oare acum nu are si el dreptul la mai mult? Nu i-a venit si lui randul la fericire? Dar eu? Eu n-am dreptul la fericire? Mie cand imi vine randul?
Din aceeasi categorie:
Ludovic m-a terorizat până n-am mai suportat...
Dragi cititori, am ajuns la limita rabdarii, sunt in pragul disperarii, nu mai suport. Scriindu-va, pe de o parte sper ca in felul acesta am sa mai el...
Muzica mi-a distrus căsnicia
Oameni buni, credeti-ma cand va spun ca nu mai puteam sta nicio clipa in casa cu nebuna aia! Si nu exagerez, sotia mea chiar e nebuna! 12 ani m-a chin...
Cuplu modern, cu vechi păcate
Sunt George, din Bucuresti, am 32 de ani, iar in toamna urmeaza sa ma casatoresc cu Liliana, o fata minunata, care este iubita mea de 4 ani. Ne intele...
Proasta de mine și-a recunoscut greșeala, dar nu a fost niciodată iertată...
Ma numesc Sorina D., am 33 de ani si lucrez ca operator introducere date la un important Institut de Sondaj din Capitala. Nu am fost niciodata o femei...
TINETI MINTE!