| Index |
|---|
| Dragoste cu sacrificii |
| Pagina 2 |
| Toate paginile |
Dragi prieteni, traiesc o drama. O poveste de dragoste rara, cum putine dintre femei au parte la viata lor, dar care, poate nu va vine sa credeti, nu este altceva decat o drama. Iubesc, dar nu pot sa ma bucur de iubirea mea; sunt iubita, dar nu pot sa ma bucur de iubirea lui. Si asta pentru ca atat eu, cat si el, suntem prinsi, incorsetati in cate o casnicie care, departe de a ne oferi acea pace si calda desfatare pe care trebuie sa o ofere o casnicie celor doi parteneri, nu ne ofera decat nervi, stres, tensiuni, suparari, frustrari, dezamagiri si insatisfactii. Casnicie din care nu putem (sau cel putin nu am putut pana acum; ramane de vazut ce va mai fi de acum inainte) evada in niciun fel. De fapt, cred ca mai aproape de adevar ar fi fost daca as fi spus "puscarie" in loc de "casnicie", atat de chinuitoare a ajuns sa mi se para viata aceasta...
Florin, sotul meu, e un om bun, la suprafata. Cine nu il cunoaste prea bine ar putea zice ca e painea lui Dumnezeu. Dar cine ajunge sa il cunoasca asa cum il cunosc eu altfel gandeste... Dupa 10 ani de casatorie cu el, mie una mi-a ajuns. Intr-adevar, nu lipseste noptile, nu ma bate si aduce salariul acasa. Dar in rest, Dumenzeu cu mila... Nu stiu ce face toata ziua, pe unde si cu cine umbla. El este delegat la o firma de produse de panificatie, are masina pe mana toata ziua, trei telefoane mobile la care nu raspunde niciodata, asa ca e destul de greu de controlat unde si ce face. Nu stiu nici macar ce salariu are, ca nu-mi arata fluturasul, asa de secretos este. Dar asta n-ar fi nimic... Atatea mofturi pe el, atatea doleante, pretentii, numai eu stiu cum de l-am suportat ani la rand. Parca el ar fi un printisor, iar eu o cenusareasa, asa s-a purtat cu mine mereu, ajungand sa omoare in sufletul meu orice forma de optimist, de chef de viata sau de preocupari sociale, ca de distractii de mult nu a mai putut fi vorba... Si uite asa s-au dus 10 ani, si a aparut Mihai, baiatul nostru, si a crescut Mihai, si tot degeaba: Florin nu s-a schimbat. Ba, dimpotriva. Profitand de faptul ca eu am fost tot timpul ocupata cu baiatul (caci am stat cativa ani cu el acasa, nu m-am dus la munca), a inceput sa intarzie tot mai des de la serviciu, sa vina si baut, ba uneori, cu capsa pusa fiind, m-a mai si atins putin. Am trecut peste toate, zicandu-mi ca asa sunt barbatii, ca alte femei sunt snopite in bataie, batjocorite de barbatii lor, si nu cartesc. Eu as putea, la o adica, sa ma consider chiar privilegiata ca am scapat asa usor... Toate astea pana la un punct. Un moment anume, care a declansat nebunia.
Andrei, colegul meu de serviciu, e un om ca toti oamenii. Povestea lui se aseamana cu a mea. Este casatorit tot de vreo 10 ani cu o femeie cu cativa ani mai tanara, cu care nu se prea intelege si nici nu se mai iubeste, dar cu care sta de voie, de nevoie: au impreuna un copil de 6 ani. Nici foarte destept, dar nici tare de cap; nici foarte frumos, dar nici urat; nici inalt, nici slab, asa pare Andrei... Nimic, nimic deosebit nu poti gasi in el pana nu ajungi sa-l cunosti cu adevarat. Sapte ani am lucrat cu el in aceeasi imensa sala de calculatoare, si n-am stiut ce comoara de om se afla langa mine. Pana cand, intr-o zi, venind la mine sa imi ceara un dosar, m-a vazut stand turceste pe scaun (un obicei de familie, mostenit de la tatal meu atat de mine, cat si de sora mea) si mi-a spus:
- Ce faci, Maria? Stai turceste? Ce frumos! Imi place, te face sa pari copilaroasa. Imi plac fetele copilaroase....
Atat, nimic altceva nu mi-a spus atunci. Abia mai tarziu, privind inapoi si analizand situatia, am tras concluzia ca atunci s-a infiripat idila... Intr-adevar, desi nici mie nu imi vine sa cred, nici altcuiva dintre cunoscuti caruia i-as povesti ce se intampla cu mine nu i-ar veni sa creada, chiar asta se intampla. Traiesc o incredibila poveste de dragoste cu Andrei. Incredibil, fiindca niciodata, nici dupa ce m-am maritat, nici inainte de casatorie, nu am inselat pe niciunul dintre partenerii mei si nici macar nu mi-a trecut prin minte ca as putea face asa ceva. Si Andrei, la fel. Desi e un barbat bine (acum, de cad il iubesc, il vad cu alti ochi si mi se pare ca nu e altul mai frumos ca el; oare cum de nu l-am vazut pana acum? cat de oarba am putut fi...), este si corect, fidel; niciodata, pana la mine nu a calcat pe alaturi. Cel putin asa spune el, si eu il cred. Oricine l-ar asculta vorbind, in locul meu, nu ar avea cum sa nu-l creada. E atat de deschis, de sincer, de fermecator...
Dupa secventa cu statul turceste, lucrurile au curs de la sine. De fiecare data cand aveam de discutat chestiuni de serviciu, el nu uita sa-mi plaseze, la modul cel mai firesc si natural posibil, cate un compliment, iar eu nu ezitam sa ii raspund in aceeasi maniera indrazneata. Nu ne pasa niciunuia dintre noi ce zic sau ce cred colegii, caci cu totii stiau ce oameni seriosi si familisti convinsi suntem. Si chiar asa si era; dar, cand e sa te loveasca, dragostea nu te intreaba...
Incet-incet, am ajuns sa plecam impreuna spere casa, el alegand un traseu ocolit pentru a ma conduce pe mine. Vorbeam incontinuu pe messenger, schimbam mail-uri, ne apropiam pe zi ce trece. Totul in limita decentei si a bunului simt. Pana cand inevitabilul s-a produs. Intr-o dimineata, venind mai devreme la serviciu, deschid calculatorul, si ce gasesc? Un mesaj offline de la el, doar doua cuvinte: "Te iubesc!" Am simtit ca mi se inmoaie picioarele. Nu-mi venea sa cred. Nici acum nu-mi vine. Ma intrebam, si ma intreb inca: Doamne, ce-am facut, sa merit asta? Adica, cum sa spun, fara sa par lipsita de modestie, eu chiar cred ca sunt o femeie buna, de treaba, dar, ca sa primesti un asemenea dar, e nevoie de mai mult. Ori eu... Eu nu am facut nimic in plus... Sa iubesc un barbat ca Andrei, si sa fiu la randul meu iubita de el, este cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in viata mea, o binecuvantare cereasca de care nu credeam sa am vreodata parte.
"Si eu!", i-am raspuns de cum am deschis calculatorul. Si am asteptat cu infrigurare... Imi era teama sa nu fie vreo farsa. Am asteptat, am asteptat si, dupa vreo ora am primit raspunsul. Mi-a scris asa: "Multumesc lui Dumnezeu!!". Ulterior, aveam sa aflu ca si el tremurase la fel ca si mine de teama ca raspunsul meu sa nu-l doboare, ca si el avea nevoie de confimarea sentimentului, ca si mine.
- Ce facem acum? M-a intrebat pe seara, pe drumul spre casa. Eram in autobuz si ma tinea de mana discret, cu delicatete, de parca ar fi vrut sa nu-mi striveasca vreo falanga, dar in acelasi timp cu caldura, o caldura care ma facea sa ard cu totul, sa simt ca ies flacari din mine. Ma gandeam (si desi sunt destul de pudica de felul meu, nu pot sa nu va destanui acest gand secret): "Daca ma arde asa numai tinandu-ma de mana, oare ce am sa simt cand ma va saruta? dar cand ma va penetra?" Si tot eu imi raspundeam: "Atunci am sa iau foc cu totul!" Dar, sa revin. I-am raspuns, atunci: "Nu stiu, Andrei, nu stiu!" Si chiar asa era. Nu stiam. Nici acum nu stiu. De aceea va scriu, sa va rog sa imi spuneti ce sa fac, sa imi dati un sfat: voi ce-ati face in locul meu?"
Ceea ce mi se intampla, ma depaseste. Dovezile lui de iubire, de romantism, inventivitatea de care da dovada in a-mi demonstra ca ma iubeste ma uimesc de-a dreptul. Simt ca plutesc. Simt ca nu am puterea sa ii raspund pe masura, desi ma straduiesc. Flori, bomboane, parfumuri, mesaje pe telefon, pe monitorul calculatorului, stick-uri cu declaratii pitite in sertarele de la birou - sunt numai cateva dintre suprizele cu care ma incanta zi de zi. Si cate si mai cate... Cadouri peste cadouri. Desi ii spun ca nu imi trebuie nimic de la el, in afara de dragostea lui, nu inceteaza a imi aduce ceea ce ma astept mai putin. Iar cand imi spune: "Nimic nu este suficient de valoros pentru un inger ca tine", ma topesc.
Peste toate, ce ma incanta in aceasta relatie, daca pot sa o numesc asa, este comuniunea si intelegerea care exista intre noi. Ne plac aceiasi poeti, ascultam acelasi acelasi gen de muzica, avem preocupari comune... Nu exista ceva sa ma bucure sau supere pe mine, care sa nu-l bucure sau supere si pe el. Nici invers. Parca am fi doua jumatati ale aceleesi portocale. Dar ma intreb: oare pot sa numesc relatie ceea ce se intampla intre mine si Andrei? Pentru ca, poate nu va vine sa credeti, dar asa e: desi ne iubim cu disperare de peste doua luni, nici macar nu ne-am sarutat! Am asteptat si eu, ca si el, sa ne convingem ca nu visam, ca ceea ce traim si simtim chiar traim si simtim cu adevarat, ca nu e vreun moft, vreo nebunie de moment din care sa ne trezim peste o saptamana regretand ce s-a intamplat. Nu, nu este un moft, nu este o parere. Iubirea noastra exista intr-adevar si este atat de frumoasa incat imi vine sa strig din toti plamanii: clipa, ramai!
Dar, oricat ar fi de frumoasa, povestea mea este si foarte dureroasa. Poate pentru altele, mai diferite (...), nu ar fi; dar pentru mine, e. V-am spus de la inceput ca traiesc o drama. Am ajuns, in cele din urma, sa constientizam, si eu, si Andrei, ca s-ar putea ca dragostea noastra sa nu fie un dar, ci un blestem... Ca, orice am face, pana la urma vom ajunge sa suferim; si, ce-i mai rau, sa ii facem si pe altii sa sufere. Avem nevoie de caldura si de iubirea pe care nu le mai gasim acasa, ne oferim aceste lucruri si multe altele, reciproc, dar pana unde, pana cand? Ce are sa se intample cu noi? "A fi sau a nu fi impreuna?". Aceasta este intrebarea.
Dragi prietene, suntem, acum cand va scriu, in vacanta de iarna. Andrei este plecat cu familia lui la niste rude, in provincie, iar eu sunt in Bucuresti, prinsa cu pregatirile de sarbatori, cu educatia copilului si... cu gandul mereu la Andrei. Imi e atat de dor de el.... Si lui de mine. Nu vorbim la telefon, dar comunicam prin internet, pe mail. Abia asteptam sa ne revedem si sa continuam povestea noastra de acolo de unde am lasat-o, de la o sarutare pe obraz... Dar oare chiar se va intampla asta? Oare am sa am puterea si curajul sa merg inainte? Dar el? El va putea?
Imi dau seama ca, orice as face, tot pierd. Ori pe el, ori restul... Daca ma decid sa raman cu el, imi pierd copilul si familia. Nu mai spun de ce are sa zica lumea, cunoscutii, cand au sa afle grozavia... Daca ma decid sa renunt la el si sa-mi vad de viata mea (Si care viata? Oare aveam eu vreo viata pana sa-l cunosc pe Andrei? Am trait vreodata cu adevarat?), atunci pierd tot ce a fost mai frumos si mai spectaculos in existenta mea terna, liniara, obisnuita... Mi-e greu, greu de tot sa ma hotarasc. Nu va doresc sa fiti in locul meu. E frumos sa fii indragostit, dar si dureros. Oare atat de mare sa fie pretul platit pentru dragoste? Nu stiam... Daca stiam, poate nu ma mai indragosteam... De parca ar fi fost dupa mine... Oricum, acum e prea tarziu... Acum...
Acum, indiferent ce hotarare, pe cineva tot am sa ranesc. As vrea sa fiu numai eu aceea, dar nu stiu daca se poate asa ceva. In cel mai fericit caz, tot ar mai fi cel putin o fiinta distrusa: el, Andrei. Stiu ca si el, ca si mine, s-a pus mereu pe el insusi pe ultimul loc, ca s-a gandit numai la altii, la familie, apoi la el. Dar mai stiu si ca ma iubeste nebuneste, la fel cum il iubesc si eu. Oare acum nu are si el dreptul la mai mult? Nu i-a venit si lui randul la fericire? Dar eu? Eu n-am dreptul la fericire? Mie cand imi vine randul?
Din aceeasi categorie:
Am pierdut un copil, dar am rămas cu altul
De mult vreme ma retin de la a va scrie, dar acum nu mai pot. Cea mai buna prietena a mea m-a convins sa o fac din doua motive: primul, pentru ca alte...
M-am luptat cu şeful pentru Julia, şi am rămas fără serviciu...
Toata viata am fost un tip libertin, un mare amator de placeri de moment, pentru care cuvantul casatorie era tabu. Nu am crezut ca voi ajunge sa ma in...
Am încasat-o de la unu', dar le-am tras-o la toți ceilalți...
Ma numesc Geanina D, am 35 de ani si sunt o zdrobitoare de inimi. Imi place sa amagesc barbatii cu promisiuni si vorbe de amor, pentru ca mai apoi, ca...
Proasta de mine și-a recunoscut greșeala, dar nu a fost niciodată iertată...
Ma numesc Sorina D., am 33 de ani si lucrez ca operator introducere date la un important Institut de Sondaj din Capitala. Nu am fost niciodata o femei...
TINETI MINTE!