Dragi prieteni, traiesc o drama. O poveste de dragoste rara, cum putine dintre femei au parte la viata lor, dar care, poate nu va vine sa credeti, nu este altceva decat o drama. Iubesc, dar nu pot sa ma bucur de iubirea mea; sunt iubita, dar nu pot sa ma bucur de iubirea lui. Si asta pentru ca atat eu, cat si el, suntem prinsi, incorsetati in cate o casnicie care, departe de a ne oferi acea pace si calda desfatare pe care trebuie sa o ofere o casnicie celor doi parteneri, nu ne ofera decat nervi, stres, tensiuni, suparari, frustrari, dezamagiri si insatisfactii. Casnicie din care nu putem (sau cel putin nu am putut pana acum; ramane de vazut ce va mai fi de acum inainte) evada in niciun fel. De fapt, cred ca mai aproape de adevar ar fi fost daca as fi spus "puscarie" in loc de "casnicie", atat de chinuitoare a ajuns sa mi se para viata aceasta...

Florin, sotul meu, e un om bun, la suprafata. Cine nu il cunoaste prea bine ar putea zice ca e painea lui Dumnezeu. Dar cine ajunge sa il cunoasca asa cum il cunosc eu altfel gandeste... Dupa 10 ani de casatorie cu el, mie una mi-a ajuns. Intr-adevar, nu lipseste noptile, nu ma bate si aduce salariul acasa. Dar in rest, Dumenzeu cu mila... Nu stiu ce face toata ziua, pe unde si cu cine umbla. El este delegat la o firma de produse de panificatie, are masina pe mana toata ziua, trei telefoane mobile la care nu raspunde niciodata, asa ca e destul de greu de controlat unde si ce face. Nu stiu nici macar ce salariu are, ca nu-mi arata fluturasul, asa de secretos este. Dar asta n-ar fi nimic... Atatea mofturi pe el, atatea doleante, pretentii, numai eu stiu cum de l-am suportat ani la rand. Parca el ar fi un printisor, iar eu o cenusareasa, asa s-a purtat cu mine mereu, ajungand sa omoare in sufletul meu orice forma de optimist, de chef de viata sau de preocupari sociale, ca de distractii de mult nu a mai putut fi vorba... Si uite asa s-au dus 10 ani, si a aparut Mihai, baiatul nostru, si a crescut Mihai, si tot degeaba: Florin nu s-a schimbat. Ba, dimpotriva. Profitand de faptul ca eu am fost tot timpul ocupata cu baiatul (caci am stat cativa ani cu el acasa, nu m-am dus la munca), a inceput sa intarzie tot mai des de la serviciu, sa vina si baut, ba uneori, cu capsa pusa fiind, m-a mai si atins putin. Am trecut peste toate, zicandu-mi ca asa sunt barbatii, ca alte femei sunt snopite in bataie, batjocorite de barbatii lor, si nu cartesc. Eu as putea, la o adica, sa ma consider chiar privilegiata ca am scapat asa usor... Toate astea pana la un punct. Un moment anume, care a declansat nebunia.

Andrei, colegul meu de serviciu, e un om ca toti oamenii. Povestea lui se aseamana cu a mea. Este casatorit tot de vreo 10 ani cu o femeie cu cativa ani mai tanara, cu care nu se prea intelege si nici nu se mai iubeste, dar cu care sta de voie, de nevoie: au impreuna un copil de 6 ani. Nici foarte destept, dar nici tare de cap; nici foarte frumos, dar nici urat; nici inalt, nici slab, asa pare Andrei... Nimic, nimic deosebit nu poti gasi in el pana nu ajungi sa-l cunosti cu adevarat. Sapte ani am lucrat cu el in aceeasi imensa sala de calculatoare, si n-am stiut ce comoara de om se afla langa mine. Pana cand, intr-o zi, venind la mine sa imi ceara un dosar, m-a vazut stand turceste pe scaun (un obicei de familie, mostenit de la tatal meu atat de mine, cat si de sora mea) si mi-a spus:

- Ce faci, Maria? Stai turceste? Ce frumos! Imi place, te face sa pari copilaroasa. Imi plac fetele copilaroase....

Atat, nimic altceva nu mi-a spus atunci. Abia mai tarziu, privind inapoi si analizand situatia, am tras concluzia ca atunci s-a infiripat idila... Intr-adevar, desi nici mie nu imi vine sa cred, nici altcuiva dintre cunoscuti caruia i-as povesti ce se intampla cu mine nu i-ar veni sa creada, chiar asta se intampla. Traiesc o incredibila poveste de dragoste cu Andrei. Incredibil, fiindca niciodata, nici dupa ce m-am maritat, nici inainte de casatorie, nu am inselat pe niciunul dintre partenerii mei si nici macar nu mi-a trecut prin minte ca as putea face asa ceva. Si Andrei, la fel. Desi e un barbat bine (acum, de cad il iubesc, il vad cu alti ochi si mi se pare ca nu e altul mai frumos ca el; oare cum de nu l-am vazut pana acum? cat de oarba am putut fi...), este si corect, fidel; niciodata, pana la mine nu a calcat pe alaturi. Cel putin asa spune el, si eu il cred. Oricine l-ar asculta vorbind, in locul meu, nu ar avea cum sa nu-l creada. E atat de deschis, de sincer, de fermecator...

Dupa secventa cu statul turceste, lucrurile au curs de la sine. De fiecare data cand aveam de discutat chestiuni de serviciu, el nu uita sa-mi plaseze, la modul cel mai firesc si natural posibil, cate un compliment, iar eu nu ezitam sa ii raspund in aceeasi maniera indrazneata. Nu ne pasa niciunuia dintre noi ce zic sau ce cred colegii, caci cu totii stiau ce oameni seriosi si familisti convinsi suntem. Si chiar asa si era; dar, cand e sa te loveasca, dragostea nu te intreaba...

Incet-incet, am ajuns sa plecam impreuna spere casa, el alegand un traseu ocolit pentru a ma conduce pe mine. Vorbeam incontinuu pe messenger, schimbam mail-uri, ne apropiam pe zi ce trece. Totul in limita decentei si a bunului simt. Pana cand inevitabilul s-a produs. Intr-o dimineata, venind mai devreme la serviciu, deschid calculatorul, si ce gasesc? Un mesaj offline de la el, doar doua cuvinte: "Te iubesc!" Am simtit ca mi se inmoaie picioarele. Nu-mi venea sa cred. Nici acum nu-mi vine. Ma intrebam, si ma intreb inca: Doamne, ce-am facut, sa merit asta? Adica, cum sa spun, fara  sa par lipsita de modestie, eu chiar cred ca sunt o femeie buna, de treaba, dar, ca sa primesti un asemenea dar, e nevoie de mai mult. Ori eu... Eu nu am facut nimic in plus... Sa iubesc un barbat ca Andrei, si sa fiu la randul meu iubita de el, este cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat in viata mea, o binecuvantare cereasca de care nu credeam sa am vreodata parte.

"Si eu!", i-am raspuns de cum am deschis calculatorul. Si am asteptat cu infrigurare... Imi era teama sa nu fie vreo farsa. Am asteptat, am asteptat si, dupa vreo ora am primit raspunsul. Mi-a scris asa: "Multumesc lui Dumnezeu!!". Ulterior, aveam sa aflu ca si el tremurase la fel ca si mine de teama ca raspunsul meu sa nu-l doboare, ca si el avea nevoie de confimarea sentimentului, ca si mine.