Un soare cu dinti musca din trupurile zgribulite ale oamenilor, duminica la amiaza. E o zi geroasa si, in dezolanta priveliste in alb-negrul zapezii mocirlite, numai doi micuti papagali cu penaj viu, care ciripesc veseli intr-o colivie metalica, dau putina culoare statiei RATB de la Piata Kogalniceanu.
Proprietarul pasarilor e un batranel mustacios, cam decrepit de felul sau, dar mandru tare de ce are. El se foieste intruna si priveste in jur, asteptand parca intrebari ce nu mai vin. Asa se face ca, atunci cand totusi o doamna cu un copil isi exprima admiratia: “Uite, mama, ce frumosi sunt!”, n-apuca sa inchida bine gura, si omul izbucneste cu explicatiile: “Acum i-am luat, din Obor. Au doar doua luni. Lui asta rosu cu galben i-am zis Pitisor, iar cestuilalt, verde-albastru, Nelson. Ce ziceti, sunt dulci, nu-i asa?”
Nimeni, insa, nu raspunde, asa ca tot el continua: “Normal ca da. Sunt cei mai dulci!” Apoi scoate niste sunete pe limba lor: “Ia, cari, cari, cari! Ia, cari, cari, cari!” si dezvolta: “M-am si gandit, pun colivia in sufragerie, agatata de lustra.” Dupa care il intreaba de-a dreptul pe un domn foarte inalt si cu frunte lata ca a lui Frasier Crane: “Eu cred ca o sa le placa acolo, dar dvs. ce ziceti?” Acesta, neasteptat, raspunde: “Imnurile tacerii! Imnurile tacerii!” “Aud?”, se mira batranul, “Ce-ati zis?” Dar celalat nu repeta ce-a zis.
Copilul femeii manifesta deodata dorinta de a mangaia papagalii, care intre timp au tacut. Omul, cand aude asta, se bucura nespus si turuie: “Da, cum sa nu? Mangaiati-i, ca le place, asa mi-a spus negustorul. D-aia m-am si hotarat: in sufragerie o sa montez o scara chiar sub lustra, ca sa pot urca mereu si sa-i ating. Doamne, nu-i asa ca sunt scumpi foc? Cum nu-i am decat pe Pitisor si Nelson, o sa ma joc toata ziua cu ei. Poate o sa-i invat sa si vorbeasca.” Dupa care il intreaba din nou, direct, pe cel cu fruntea lata: “Dvs. ce credeti, or fi vorbitori?” Dar acesta rosteste iarasi doar: “Imnurile tacerii! Imnurile tacerii!”, facandu-l pe batranel sa-si puna palmele la urechi, ca palniile: “Aud?” si sa raspunda tot el: “Fireste ca sunt. Trebuie sa fie vorbitori. Iar daca nu sunt, ii fac eu sa fie, ii invat eu!” Apoi il invita pe pusti: “Hai, curaj! Baga mana in colivie si mangaie-i!”
Baietelul ridica portita coliviei, isi introduce mana inauntru si incearca sa atinga pasarile. Ele insa se sperie si se agita disperate, sarind din colt in colt. “Vorbeste cu ele! Uite-asa: Ia, cari, cari, cari! Ia, cari, cari, cari!”, il sfatuiste omul, iar copilul face si el ca papagalul. Dar se pare ca Nelson interpreteaza intr-un fel propriu sunetele pustiului, caci il ciupeste de palma, facandu-l sa tipe: “Au! Au! M-a piscat!” si sa-si traga rapid mana afara. Numai ca. dupa ce o face, lasa portita coliviei deschisa si, intr-o clipa, Pitisor o zbugheste in zbor spre inaltimi. “Doamne, Dumnezeule! Ce mi-ai facut? De ce mi l-ai luat?” se lamentaza omul, devenit livid. Apoi continua, in timp ce urmareste papagalul cum zboara: “Ce ma fac? Cum sa-l aduc inapoi? Sa-l rog? Sa-l strig? O veni inapoi?” Domnul cu frunte lata ii raspunde, insa, si de data asta confuz, prin vorbe de neinteles: “Imnurile tacerii! Imnurile tacerii!” Motiv pentru care batranelul il ignora si incepe sa urle cat poate spre cer: “Piti! Piti! Vino-ncoa! Hai, te rog, vin inapoi!”
Pasarea galben-rosie, neobisnuita cu zborul, descrie in aer o traiectorie foarte curioasa, cu intoarceri bruste, dupa care intra in picaj si aterizeaza in copacul din statie. Omul intinde mana spre ea, dar degeaba, nu ajunge. Si atunci il roaga pe barbatul inalt: “Domnule, va rog mult, vreti sa va inaltati si sa-l prindeti pe papagal? Stiti, de-abia l-am luat, din Obor. Negustorul mi-a zis ca-i place sa-l mangai, si eu l-am lasat pe baiatul asta sa il mangaie, dar acum ce-o sa ma fac fara Pitisor? Si ce-o sa se faca Nelson fara el, ca s-au obisnuit unul cu altul, se iubesc...”
Este insa oprit din tirul infernal de omul inalt, care zice: “Fie, dar sa stiti ca m-ati deranjat. Lucram in minte la o poezie de-a mea: «Imnurile tacerii», si acum m-am blocat, am pierdut gandul!” Dupa asta se ridica totusi pe varfuri si intinde mana spre pasare, soptindu-i si ei: “Imnurile tacerii! Imnurile tacerii!” Pitisor ciripeste scurt si, mai inainte ca mana sa-l atinga, sare el in palma omului. Care, fara sa stranga pumnul, face cativa pasi si duce papagalul in colivie.
“Va multumesc din suflet, domnule! Sunteti un mare domn! M-ati facut fericit!” i se adreseaza poetului, propriertarul lui Nelson si Pitisor. “Dar spuneti-mi si mie, va rog, ce i-ati zis?” “Nu i-am zis decat «Imnurile tacerii», Nici «Cari cari», nici alte prostii!” explica domnul inalt si binevoitor, dupa care saluta din cap si urca in troleibuzul care tocmai a sosit. Ramas in statie, batranelul isi apropie fata de colivie si rosteste, neincrezator: “Imnurile tacerii, Nelson! Imnurile tacerii, Pitisor!”, apoi asteapta sa vada efectul. Si, aproape de necrezut, la scurt timp dupa ce el tace, papagalii reincep sa ciripeasca veseli.
Din aceeasi categorie:
Paruială între femei
Pe seara, odata ce se lasa racoarea, locatarii blocurilor tip confort trei din Pantelimon ies dintre peretii incinsi ai modestelor locuinte si, asezat...
Blestemul iubirii
"Hai noroc, Petcule!" "Ai noroc ca te cunosc, Pavele!" Astfel se saluta doi oameni la vreo 35 de ani cand se intalnesc, vineri seara, in fata la Cocor...
Simfonie greu de înteles în ploaie
E una dintre zilele mohorate de toamna in care cerul plange linistit: ploaia marunta, mocaneasca nu mai conteneste, iar norii negrii, grosi, nu preves...
Paceanga în lupta cu strigoiul
Pe strada Braila, la poarta casei de la numarul 87, este luni o cruce mare acoperita cu panza neagra: a murit nenea Dita. Pe numele sau real Badea Bol...
TINETI MINTE!