gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Sun23062024

Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Reportul - Pagina 2

Evaluare: / 3
1
Index
Reportul
Pagina 2
Pagina 3
Toate paginile

E din nou luni, trecut de orele amiezei. De la cele de mai inainte a trecut, pe nesimtite, inca o saptamana. Nea Mitica se simte din ce in ce mai rau; abia se mai poate da jos din pat. Coana Lenuta plange incontinuu, pe ascuns, sa nu o vada el, dar in fata il serveste zambitoare cu tot felul de mancaruri deosebite si dulciuri de care-i plac lui. Acum ea e tot la bucatarie, cand il aude strigand-o in mod repetat:

- Femeie, femeie!

Coana Lenuta vine repede la el si-l gaseste pe marginea patului, imbracat cu unele dintre cele mai bune haine ale sale. Se uita la el cu mirare, cand il aude iarasi bombanid-o:

- Ia vezi, femeie, mi-am asezat bine gulerul la camasa, ca nu stiu? Si adu-mi si mie aparatul ala de urechi, de unde l-ai pus!

Femeia ii aranjeaza gulerul si intreaga tinuta, ii pune aparatul auditiv dupa ureche si, desi cunoaste raspunsul, nu se poate abtine sa nu-i puna totusi intrebarea:

- Da’ unde te mai duci, omule, nu vezi, in ce hal esti? De ce te-ai sculat? Baga-te inapoi in pat si vezi-ti de batranetea ta si de bolile tale. Un’ te duci?

- Unde ma duc, unde ma duc? La dracu’ in praznic ma duc! se enerveaza mosul instantaneu, nemultumit de intrebarea muierii. Apoi o lasa putin mai moale: “Parca n-ai stii unde ma duc? Ma duc la loto, sa vad ce numere au scos astia aseara!”. Face o pauza, cat se incalta, dupa care, inainte de a parasi incaperea, adauga, cu siguranta sa inconfundabila: “Astazi le-o fac! Le iau reportul! Simt asta! Simt ca a venit si ziua mea!”

Coana Lenuta da a lehamite din mana, repeta vorbele din urma cu o saptamana: “Da, da, stiu!” si-l conduce pana la lift. In mod normal, dupa iesirea lui pe usa, ar incepe sa se roage in genunchi, in fata icoanei, si sa planga. Astazi, insa, nu plange. Se repede numaidecat la telefon, formeaza un numar de mobil si-i spune persoanei care raspunde:

- Doamna Angelica? Acum a coborat! Cam in cinci minute trebuie sa ajunga la mata!

Intr-adevar, batranul iese din bloc, urmarit de privirile atente ale sotiei, aflata, ca intotdeauna, pe balcon, traverseaza grijuliu strada si, cam in cinci minute, ajunge la chioscul de ziare de vizavi. Zice: “Sarut mainile, doamna!” si, inainte de a scoate banii din buzunar, isi arunca ochii pe «Prosport»-ul expus pe taraba. Nu e sigur de ce vede, asa incat se uita o data, se uita a doua oara, se freaca la ochi, apoi se uita inca o data, si inca o data, si inca o data... Si parca tot nu-i vine sa creada. Numerele extrase, scrise mari, in partea de jos a paginii, sunt: noua, douazeci si unu, douazeci si cinci, patruzeci si patru, treizeci si sapte si treisprezece, adica toate cele sase pe care le joaca el de la varsta de 18 ani. Simte, pe loc, cum inima incepe sa-i bata mai repede si, parca speriat de posibilitatea unei greseli, trage un alt ziar, mai de la fundul teancului, si se uita si pe el. La fel: noua, douazeci si unu, douazeci si cinci, patruzeci si patru, treizeci si sapte si treisprezece. Si-l apropie de fata, il strange la piept, priveste inspre cer si rosteste cuvintele: “Multumesc, Doamne! N-am trait degeaba pe lumea asta!”.

- Ce e, ce s-a intamplat? il intreaba nedumerita vanzatoarea.

- Ce sa fie? raspunde, iritat parca de faptul ca femeia nu intelege inca, mosul. Am castigat! Asta s-a intamplat: am castigat! Am luat reportul!

---------------------------------------------------------

Dupa ce-si mai revine putin din starea de soc in care se afla, nea Mitica cumpara zece ziare, sa aiba sa dea cate unul si la baieti, si la rude si la prietenii care il luau peste picior cand le spunea: “Al meu e reportul! Nu ma las pana nu il iau!”. II spune vanzatoarei: “Am plecat, doamna Angela! Ma duc sa vad mai verific o data biletul, sa nu-mi fi batut aia vreun numar gresit acolo, si-apoi sa vad ce fata o face nevasta-mea cand o auzi ca am le-am luat reportul. Pun pariu ca o sa creada ca fac misto de ea, da’ si cand i-oi arata ziaru’... cred ca o sa cada jos!” si se indeparteaza de taraba.

Priveste, din mers, in sus, catre balconul de la care stie ca-l urmareste coana Lenuta, ii arata semnul victoriei si pachetul de ziare de sub brat, dupa care se indreapta, mai sprinten ca niciodata, catre agentia loto de la prima statie. Ajunge greu, cam in zece minute, caci este nevoit, pe drum, sa se opreasca sa-si mai scuipe o data sangele din gat, dar ajunge. Se uita la panoul pe care sunt afisate numerele cu o emotie ciudata, vecina cu spaima, de parca i-ar fi frica sa nu cumva sa vada afisate alte numere decat cele din ziar, si intr-o secunda se lumineaza: sunt aceleasi: noua, douazeci si unu, douazeci si cinci, patruzeci si patru, treizeci si sapte si treisprezece. Ale lui. Agentia este inchisa, nu-i nimeni prin preajma cu care sa poata comenta. Asa se intampla mereu luni dimineata: vine fata, afiseaza numere castigatoare si pleaca, e ziua ei libera. Deci n-are de ce sa mai zaboveasca, nea Mitica. Baguie numai: “Reportul! Am luat reportul!” inchide ochii, ii deschide, mai parcurge o data lista cu numerele afisate, repeta: “Noua, douazeci si unu, douazeci si cinci, patruzeci si patru, treizeci si sapte si treisprezece. Ale mele, numerele mele!”, si pleaca acasa.

Ajunge mai greu ca la venire si, cum intra pe usa, este luat la rost de coana Lenuta:

- Da’ pe unde ai umblat pana acum, omule? De ce-ai stat atat? il intreaba, pe un ton de om ce vrea sa para ingrijorat, dar pare mai degraba amuzat, femeia. Ori oi fi luat reportul, si te-ai caznit sa-l aduci pana acasa, de greu ce era?

Vorbele, spuse in felul in care au fost spuse, il dureau altadata rau pe nea Mitica, desi nu lasa sa se vada. Acum, insa, cand nu mai are de ce sa fie afectat de ele, realizeaza si el ca de fapt nu era nici un fel de repros in glasul sotiei, ca nu-l certa in nici un fel, doar incerca sa-l amuze, sa-l faca sa uite de insuccesele care se tineau lant si care adusesera familia Craciun in situatia in care se afla de cateva vreme. Sa-l imbarbateze, pana la urma.

Privind in alta parte, de parca ceea ce urma sa spuna nu era catusi de putin important, nea Mitica nu raspunse decat: “Ba sa stii ca l-am luat! Am luat reportul! A venit si ziua mea!” Dupa care arunca teancul de ziare pe covor, trage unul din ele la intamplare si, intre doua flegme pline de sange in batista si un acces de tuse urat, cu inecaturi, adauga: “Ia de te uita ! Uita-te bine, ca asa ceva n-ai sa mai vezi cat oi trai!”

Spunand acestea, ii paseaza ziarul sotiei, se duce si umbla in sertarul in care isi tine biletele jucate, le ia si, cu mana dreapta tremuranda, stanga fiindu-i ocupata de batista rosie de la nas, le strange la piept. Apoi se asaza pe marginea patului, sta putin acolo si se urca de tot in pat. Se intinde pe spate, tuseste iarasi de cateva ori greu, cu rosu, se mai uita o data la numerele de pe bilet, apoi la cele de pe ziar si le citeste rar, cu glas scazut: noua...douazeci si unu.. douazeci si cinci... patruzeci si patru...treizeci si sapte...treisprezece... Intr-un final, lasa ziarul si batista si, tinand inca biletul in palma, pune mainile pe piept si adoarme.

---------------------------------------------------------



Viaţa noastră Reportul - Pagina 2