- Cum e, Anghele, te-a mai lasat?

- M-a lasat pa dracu’, Damiane! Da’ nu-mi fac griji, pana in Sfanta Marie sunt pe picioare. Doar stii ca an de an, de Sfanta Marie, ma duc la biserica...

Cel ce raspunde, sigur de ceea ce va fi, adica de faptul ca pana de sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului va fi restabilit, este un tigan. Se cheama Dragu Marcel, dar lumea ii zice, naiba stie din ce motive, Anghel. Mai nou, este chemat, in maniera marilor fotbalisti brazilieni sau a superbaschetbalistilor din NBA, cu toate cele trei nume: Dragu “Anghel” Marcel. Este unul dintre personajele pitoresti ale comunei Traian, din judetul Teleorman, situat la vreo o suta de kilometri de Bucuresti. Are 47 de ani, dar arata la vreo 57. E trecut bine prin viata, si asta se vede pe chipul sau brazdat de riduri adanci si in ochii lui mari si negri, dusi in fundul capului.

Parintii lui Dragu “Anghel” Marcel, tigani sadea, au venit la Traian de pe undeva din Oltenia si au avut norocul, pe cand lucrurile nu erau inca asezate in matca lor, sa prinda un loc chiar in centrul comunei, vizavi de casa primarului, el insusi situat la nici o suta de metri de Primariei. Ei sunt morti de mult, dar neamul lor este dus mai departe de el, care are cu Dorina, nevasta-sa, o grasana de vreo suta de kile, trei copii: Tibi, de 30 de ani, insurat cu Dorina Junioara; Gelu, de 20 de ani, un individ pe cat de negru la culoare, pe atat de curat la suflet; si Ioana, de 24 de ani, maritata si mutata la casa lu’ barbatu-sau. Formeaza, impreuna, o familie clasica de tigani de la tara, fara servicii, dar simpatizati in sat; oameni simpli, care, cand au mancare, mananca, iar cand nu, fac foamea, fara sa aiba vreun complex de inferioritate din cauza asta.

Acum aceasta familie a lui Anghel este lovita de un mare necaz. Anghel a fost calcat de cal. Venisera, cu totii, de la camp, fusesera la furat porumb si cam inspumasera iapa, ca le luasera pandarii urma, si, cand sa o dezhame, dadu asta cu copita si-l calca pe Anghel pe laba piciorului drept. “Pastele ma-tii!”, a injurat el atunci, si i-a dat vreo doua joarde pe spinare. Dupa care incidentul paru a fi uitat. A doua zi, nimic deosebit; a treia zi, tot nimic. Urmatoarea, insa, piciorul incepu a i se inrosi si ingrosa, de ziceai ca-l umfla cineva cu pompa, si nu altceva. Ce mai, a doua zi era tare si gros, piciorul, cat un butuc, si nu numai laba, ci se dusese pana sus, aproape de genunchi, asa nasol i se dezvoltase infectia. Inconstienti, dar in acelasi timp neputinciosi in putina cunostiinta cu care ii inzestrase natura, membrii familiei sperau ca rana se va vindeca de la sine, fara vreo interventie din exterior. N-aveau bani de doctor, n-aveau bani de medicamente si, oricum, si daca ar fi avut, tot nu i-ar fi dat pentru atata lucru, o lovitura de cal...

-----------------------------------------------------

Incet-incet, pe nesimtite, timpul trecu si de la lovitura calului se duse mai bine de o saptamana. Piciorul lui Anghel nu se dezumfla deloc, ba, mai mult, se umfla si mai rau, iar roseata si intaritura urcara pana peste genunchi, amenintand sa se apropie de testicule. Daca la inceput o luasera ca pe o gluma, nu putine fiind momentele in care il sicanau si-si bateau joc de el, ca a fost lovit de cal: “Sa fii de ras, om in toata firea, calcat de iapa!”, acum o lasasera mai moale, renuntand la misto-uri si devenind ingrijorati. Situatia materiala jalnica in care se complaceau (din cinci oameni, nu muncea nimeni cu acte, doar din cand in cand mai era luat cate unul la norma si platit mizerabil, cu zece lei pe zi) nu le permitea vreun alt sprijin decat acela al incurajarilor gen: “Lasa, Anghele, ca treci tu si peste asta!”; “Stai linistit, nu se intampla nimic!”, vorbe care nu de putine ori degenerau in ironii ieftine la adresa lui: “Lasa, Anghele, ca acu te vindeci si te cureti definitv!”, determinandu-l sa-si faca cruce si, cu credinta in suflet, sa se roage: “Eu nu mai stiu de mine, e puroiul de doi metri in piciorul meu, si ei ma iau ma misto... Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ca fac!”.

Din toata familie, Anghel era singurul credincios, singurul cu frica de Dumnezeu. Mostenise credinta de la maica-sa, coana Marica, si incercase sa o predea si femeilor, si copiilor, dar fara rezultat. Asa se face ca duminica de duminica, cel putin pana in ziua loviturii de cal, era Anghel singurul tigan ce intra in biserica, desi, nu-i vorba, erau Traianii plini de reprezentantii acestei etnii minoritare, dar zgomotoase. Si in restul saptamanii era Anghel cu mintea la Dumnezeu si la Domnul Nostru Iisus, se inchina si se ruga zilnic (daca nu cumva, beat mort fiind si cazut prin cine stie ce sant, uita), dar ca acum, de cand cu necazul asta, parca niciodata nu fusese de credincios. Citea zilnic din Biblie, din Crez si din alte carti vechi de rugaciuni, isi spunea Tatal Nostru de cate ori ii schimba nevasta-sa, Dorina, compresele cu apa rece... Degeaba, totul in zadar. Piciorul nu i se dezumfla deloc; mai rau i se ingrosase, mai sus i se urcase infectia.

-----------------------------------------------------

E din nou duminica. Dragu “Anghel” Marcel, imobilizat la pat, a pierdut iarasi slujba de la biserica. Toata ziua a stat in pat, a citit carti de rugaciuni, si-a mai aruncat ochii pe niste almanahuri si s-a uitat la televizor, la filme documentare. Din cand in cand Dorina venea si-i mai schimba compresele, care contineau acum, la sfatul si prin amabilitatea vecinei de peste drum, si cuburi de gheata si frunze de patlagina. Copiii plecasera de dimineata cu caruta la canal, sa faca baie, si nu se intorsesera inca. Singur cu ale sale fiind, ba citind, ba motaind, nici nu si-a dat seama Anghel cand s-a facut opt seara si a inceput sa se intunece afara. Probabil ca nu si-ar fi dat nici acum, daca nu s-ar fi pomenit in pragul usii cu Damian, betivul satului. Imbracat in vechile sale haine de sarbatoare, care insa, de cat fusesera purtate, nu prea mai aratau de sarbatoare, ci mai degraba de carciuma, tinand in mana stanga o damigeana de zece litri, iar in cea dreapta doua pahare, el nu zice nimic la inceput, asteapta sa fie intrebat. Si este.

- Care-i treaba, Damiane, ce-i cu tine pe-aici? il ia la rost Dorina, stiindu-l ca pe un terchea-berchea, un golan care nu a facut nimic toata viata decat sa bea si pe corupa si pe altii, cum ar fi Anghel (oful ei...) la bautura. Ai venit sa-l mai vezi o data pe Anghel inainte sa moara?

- Cum e, Anghele, te-a mai lasat? il intreaba el pe tigan, ignorand-o total pe nevasta-sa.

- M-a lasat pa dracu’, Damiane! ii replica Anghel ofticat. Dupa care continua, pe un ton lejer: da’ nu-mi fac griji, pana in Sfanta Marie sunt pe picioare. Doar stii ca de an de an de Sfanta Marie ma duc la biserica...

- Ce faci, ma, te faci ca nu m-auzi? Cu tine vorbesc! insista Dorina sa fie bagata in seama de Damian. Ce e, ai venit sa-l vezi cum moare? Sau, ce?

- Aiurea, moare! Asta sa i-o spui lu’ mutu! se intoarce, in fine, catre ea, balbaindu-se putin, Damian, semn ca luase ceva la bord inainte de a veni. Pai, io de ce sunt aici? De ce crezi ca am venit?

Si, inainte de a apuca vreunul dintre sotii Dragu sa scoata vreo vorba, continua, printre dinti, pe un ton categoric, de om dur, care nu umbla cu jumatati de masura:

- Sa-l fac bine!

- Ce? Sa-l faci bine? Tu?!! Hahaha... izbucneste in ras femeia, in vreme ce Anghel insusi cu greu isi retine, si asta numai din respect pentru vechiul sau tovaras de pahar, hohotul. Ti-ai baut mintile, omule, daca ai ajus tu la concluzia ca esti in stare sa il faci tu bine pe Anghel, cand atatea sfaturi de la atatia oameni am primit, atatea lucruri am incercat, si toate in zadar au fost. Poate numai sa fi castigat la loto, sa ne dai si noua cateva sutare pentru medicamente sau pentru spital, ca altfel...

Isi lasa ideea neterminata, realizand instantaneu ca isi toceste gura de pomana, ca posibilitatea sa fi castigat Damian si sa fi venit cu banii era mai mica chiar decat accea ca sa fi castigat Anghel, care vorba aia, nu jucase in viata lui la loto. Mai facu numai un semn a lehamite din mana, dupa care iesi din camera, baguind:

- Du-te acasa, Damiane, ca se face tarziu. Du-te si lasa-ne in durerea noastra...

Dar Damian nu se duse. Cum iesi Dorina din camera, puse paharele pe masa, varsa un lichid galbui, care mirosea a tuica, si chiar era tuica, il ele, si zise:

- Hai noroc, Anghele! Hai sa traim!

Oarecum surprins, Anghel avu o ezitare la inceput. Sa ia paharul, sa nu-l ia? Oare nu manie pe Dumnezeu, consumand alcool atunci cand boala e pe el si nu mai conteneste cu rugaciunile? Oare nu e asta un pacat? Pana la urma, insa, conchise ca nu e sau, daca e, nu-i atat de mare, si ridica paharul:

- Noroc, Damiane! Sa traim, ca trebuim!

-----------------------------------------------------

La viata lui, a baut Anghel, nu gluma. A baut orice, fara exceptie, dar de preferinta se orienta catre tarie. Incepea cu ceva mai usor: visinata, caisata, afinata, ce gasea... Si continua cu prastina, dar mai ales cu tuica, rachiu si vodca. Nici la bere sau la vin nu zicea nu, dar la tuica ii zicea Da cu D mare.

N-a fost totdeauna asa, n-a baut incontinuu. In tinerete a lucrat ca mecanic in port, repara motoare de salupe si vapoare, era priceput. Mai apoi, cand s-a imputit rahatul in port si nu mai era rost de nici o invarteala, cum le zicea el micilor ciupeli de care se lipea si care completau salariul mizer cu care era recompensat pentru doua’spe ore de munca pe zi, s-a intors la casa parinteasca, la Traian si s-a reprofilat ca tractorist pe camp, dar si ca mecanic in atelier.

Atunci a inceput si cu bautura. Bea, mai intai, bere si sprituri reci, ca sa-i alunge moleseala din camp, cand il batea soarele in cap de il innebunea. Apoi prindea curaj si trecea pe alcool: tuica, trascau, orice se nimerea, la el nu conta. Toate erau binevenite. Iar in final, de revenire, o dadea iarasi pe tarie, ca sa-i faca, zicea el, pofta de mancare pentru cand ajunge acasa... Si-a tinut-o Anghel asa ani de zile, pe bautura in camp si mancare acasa. Il stia tot satul de betiv fruntas, dar, cum il stia si seful de asociatie ca om muncitor si priceput, nu avusese probleme cu munca. Pana cand, vorba aia, s-a stricat jucaria si la asociatie, au venit unii noi cu oamenii lor si a ramas Anghel pe drumuri. Cum Marica, maica-sa, era iesita deja la pensie de ani buni si nu mai avea mult pana sa moara, iar nevasta-sa nu facea altceva decat sa vada de copii si sa trebaluiasca una-alta prin curte, au ajuns sa traiasca sase oameni din somajul lui si din pensia batranei (ca il batran se dusese de vreo cinci ani, saracu’). Iar mai apoi, cand dadu ortul popii si Marica si se termina si somajul lui, ramasera fara nici un venit, si asta cand? Cand copiii se facusera mari si incepusera sa ceara, voiau si ei ce vedeau pe la ceilalti copii din sat...

Dar Anghel nu-si facea probleme. Aia lui si doi bani. Umbla mai mult beat, intrase in cardasie cu Damian si cu inca vreo trei-patru betivi de frunte ai satului si facusera un fel de intelegere: cand avea unul de baut, impartea cu ceilalti, iar cand aveau ceilalti, imparteau cu el. In felul acesta aveau oamenii mai mereu ce bea, ca nu se putea ca vreunul dintre ei sa nu fie luat pe la vreo lucrare pe la cineva din sat sau la munca, la camp.

Si tot asa, ani de zile. Ani in care pe Anghel nu l-a interesat de copii, de femeie, de nimeni altcineva decat de el insusi. Sa-i fie lui bine, sa aiba ce troscai, sa uite de viata mizerabila pe care o ducea. Abia dupa ce-a implinit cincizeci si cinci, adica in urma cu vreo doi ani, a lasat-o, de voie, de nevoie, mai moale. Incepuse sa aiba probleme cu ficatul, cazuse de cateva ori in sant, il prinsese ploaia si dormise toata noaptea acolo, ajungand sa se planga de rinichi si, peste astea, ceea ce-l pusese mai mult si mai mult pe ganduri, trei dintre amicii de betii murisera in chinuri grele, suferind de cate doua-trei boli deodata. Basca faptul ca, fiind mahmur de dimineata pana seara, nu-l mai tocmea nimeni la nici o lucrare sau la camp, caci le era frica la oameni sa nu cada naibii cu scara sau sa-si taie vreo mana cu coasa, in starea de ebrietate in care se afla. Nu mai avea, in consecinta nici cu ce-si cumpara portia zilnica de “combustibil”, asa ca, obligat-fortat, tot trebuise sa o lase mai subtire...

Erau, cand a aparut Damian cu damigeana in casa, zece zile de cand nu pusese Anghel alcool in gura, si de-aia a si trecut peste poruncile biblice si a acceptat un pahar, ca prea ii era pofta, prea mult rabdase sa traga si el o dusca...

-----------------------------------------------------

- Noroc, Damiane, sa traiesti si sa-ti dea Dumnezeu sanatate, ca mare pomana ti-ai facut cu mine! Imi ardea gatul, si nu altceva. Muream, si nu mai apucam sa pun gura pe asa marfa!

- Noroc, Anghele, si lasa-ma pe mine, ca eu sunt bine. Tie sa-ti dea Dumnezeu sanatate, ca ai mai multa nevoie!

Cei doi amici se afla la al cincilea pahar. Au luat-o incet, fara graba, stiau ca au toata noaptea in fata si ca maine nu-i asteapta nimeni, nicaieri, la nici o treaba, deci pot sa doarma toata ziua linistiti. Pana la ora noua abia daca dusesera un pahar-doua, si ala cu oarecare lehamite, de parca nu le-ar fi placut, parca ar fi baut in sila, ca-i punea cineva... Dupa noua, insa, cum femeia plecase la culcare, iar baietii, veniti intre timp de la canal, iesisera si ei din scena, cei doi au schimbat macazul. Beau pahar dupa pahar, pe nerasuflate, si abia dupa ce li se prelingea pe gat si ultimul strop de alcool, trageau aer in piept si respirau:

- Oau, ca bun fu! Mai merge unu! zicea Anghel de fiecare data cand dadea gata o alta mana.

- Olele, ca bine zici! Cum sa nu mearga! raspundea Damian, turnand, receptiv la doleanta prietenului, in pahare...

Ajunsi la a cincea repriza, cei doi incep sa nu se mai grabeasca. Se facuse racoare si de-aia bausera mai vartos inainte. Acum, insa, se incalzisera, li se ascutisera limbile si le ardea de vorbit si povestit. Asa ca se pun pe sporopait. Discuta orice, de la gagici si fotbal, pana la literatura si astrologie. N-au taine. Si, la anumite intervale, Damian ridica prosopul cu care isi tine Anghel acoperit piciorul si mai pune, o data, degetul pe rana:

- Cum e, te-a mai lasat? Te simti mai bine?

Imediat, Anghel se pipaie de sus pana jos, lasand, in locurile in care apasa, pete alburii in carnea rosie, putreda, plina de puroi, si raspunde:

- Ceva-ceva, parca! Ia mai toarna un paharel!

Damian se apleaca dupa damigeana, o ia in mana si, cat toarna el, Anghel isi impreuneaza palmele in fata pieptului si zice: “Tatal nostru carele esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia Ta...”. Nu apuca insa sa termine rugaciunea, caci este oprit de Damian, care-l indeamna pe un ton imperativ: “Bea! Ia de bea!” Auzind asta, Anghel indeasa repede trei cruci, baguie un “Doamne, iarta-ma!” si ridica paharul:

- Primeste-l, Doamne si p-asta, ca maine belim sula!

- Asa, asa, ca bine le mai zici! il incurajeaza Damian, completand: cand ne-o fi mai rau, ca a cum sa ne fie! Dupa care isi aminteste ca amicul sau nu e chiar bine, si il intreaba din nou: “Acum cum mai e? S-a mai dezumflat? S-a mai tras?”, si tot el raspunde: “Da, da, se observa imbunatatiri, se vede efectul! S-a mai dezumflat! Pentru tine, vindecarea a inceput!”...

Incet-incet, din vorba in vorba si din pahar in pahar, trece de miezul noptii, trece de trei dimineata si se apropie de patru. Cei doi barbati sunt la datorie, calare pe situatie. “Tatal nostru carele esti in ceruri...”, ingaima Anghel cu ochii ridicati spre cer, privind la stele. “Bea! Ia de bea! Maine n-ai sa mai ai nimic”, ii raspunde Damian, turnand in pahar. Si amandoi dau o noua mana pe gat. Dupa care, desi nimeni nu se indoise de intentiile sale onorabile in ce-l priveste pe Anghel, betivul simte nevoia sa explice. Nu conteaza ca tiganul nu prea il asculta, stand cu capul pe spate si cu ochii spre cer, nu-l intereseaza, el tot vorbeste:

- Cand am auzit ca esti bolnav, la inceput mi-am zis: iar face Anghel pe bolnvu’, sa-i dea vecinii de baut... Mai apoi, cand mi-a zis Nicu Pandele ca ti s-a umflat piciorul, tot asa, n-am luat seama la pericolul existent. Abia apoi, cand m-am intalnit cu nea Mihai, primaru’ si l-am intrebat, si mi-a zis ca e grav, ca ti se urca infectia la boase si n-ai un medicament in casa, am intrat la ganduri si mi-am zis: “Nu se mai poate, trebuie sa fac ceva! Doar n-o sa-l las sa-i taie piciorul, sau, mai rau, sa-l scobeasca jos, sau, Doamne fereste!, sa moara Anghel, fratele meu!” Asa ca m-am dus la Dan, i-am promis ca-l ajut saptamana viitoare la cules de porumb si m-am lipit de damigeana asta. Nu de alta, da’ infectia aia, puroiul ala trebuie dat inapoi cu ceva. Si ce distruge mai bine infectia decat alcoolul? N-am gandit bine? Eu asa zic...

Dupa vorbele astea, Damian face o pauza. I s-au uscat buzele, asa ca mai pune cate un pahar, il indeamna pe Anghel: “Bea, nu te uita la el, nu-l descanta! Da-l pa gat, baga-l la burdihanie!” si da la randul sau paharul pe gat. Pare ca ar mai vrea sa zica ceva, dar se razgandeste in ultima clipa, da sugestiv din mana, semn ca n-are rost sa mai continue, si conchide:

- Ce mai incolo si incoace, Anghele, aste e! Te iubesc!

-----------------------------------------------------

E luni, trecut de amiaza. Se apropie, orele, de doua. Dupa un somn bun, de peste opt ceasuri, Anghel pare a da semne ca se trezeste. O vede ca prin ceata pe Dorina robotind prin camera si ii zice:

- Ce-i cu tine, femeie? Ce te invarti asa in jurul meu, ca ma ametesti!

Dorina, la inceput nu-i raspunde, continua sa stearga praful pe noptiera. Apoi, dupa vreun minut, se intoarce spre el si-i zice, pe un ton care se vrea al unui om suparat, dar care nu e:

- Te ametesc? Eu te ametesc? Poate vrei sa spui ca esti ametit de la cat ai baut aseara cu nemernicu’ ala de Damian. Asta de ce nu o spui?

Auzind asta, Anghel isi da o palma puternica, zgomotoasa, peste frunte, semn ca si-a amintit si intreaba ca picat din cer:

- Damian! Unde-i Damian?

La care Dorina, dand dovada de o bunavointa neasteptata pentru un om cu problemele ei de viata si cu boala lu’ barbatu-sau pe cap, ii replica:

- Unde sa fie? Acasa! L-am urcat azi dimineata cu baietii in caruta si l-am dus acasa la el. Era cazut rau de tot, mai rau ca tine. Dupa care, vazand ca barbatu-sau e din ce in ce ce mai confuz si ca se tine cu mana de cap, ii explica, nu fara a-l atinge incet, in treacat:

- Te doare capu’, aaa? Asa-ti trebuie, daca n-ai masura la bautura. Asculta aici, ca nu repet de doua ori: ma trezesc azi pe la sase, sa dau la pasari, si, cand colo, ce vad? Tu erai cazut cu capul in jos si cu piciorul bolnav in pat, iar el era cu capul sub masa si cu un picior pe capul tau! Auzi si tu! Paharele, goale, pe sub pat; damigeana, rasturnata, in pat; ce mai, mizeria totala. Si un miros...

- Aiurea! Chiar asa? o opreste Anghel, nevenindu-i sa creada ca chiar el era cel despre care vorbea nevasta-sa. Si ce-ai facut?

- Ce sa fac? se intreaba Dorina, raspunzandu-si singura. L-am sculat pe Tibi, am inhamat calul, l-am aruncat pe Damian asa cum era, cu tot cu damigeana, in caruta, si l-am dus acasa. L-am lasat in poarta, sa vada Rita, nevasta-sa, de el si m-am intors la tine. Te-am bagat si pe tine in pat, ti-am schimbat compresele... Si asta-i tot. Nu-i de ajuns?

- Ba da, ba da! murmura Dragu “Anghel” Marcel. E de ajuns. Dupa care isi aminteste de piciorul lovit si isi trage patura intr-o parte. Vede, si nu-i vine sa creada: piciorul e pe jumatate dezumflat! Doar jos, pana in genunchi mai e rosu si umflat, in rest, in partea de sus nu mai are nimic. S-a tras infectia. Se pipaie cu amandoua mainile, se uita la nevasta-sa si, in lipsa oricarei alte idei, o intreaba:

- Ai vazut? Nu m-a lasat Dumnezeu: s-a dezumflat! Dupa care adauga: a avut dreptate Damian!

Femeia da din cap si din mana ca una care a vazut multe la viata ei, si stie cu ce are de-a face, si raspunde:

- Da, da, cum sa nu! Tuica lu’ Damian te-a facut bine... De gheata si de patlagina vecinei nu zici... Dupa care se indeparteaza, fara a mai spune nimic.

Stie, in sinea ei, ca singure, gheata si patlagina nu ar fi putut sa dea un asemenea efect, doar i le punea de cateva zile, si tot nimic nu se vazuse. N-are insa curajul sau puterea sa recunoasca in fata lui ca tuica l-a vindecat, e prea mult pentru ea. Asa ca prefera sa sa duca sa puna niste seminte la prajit si sa dea cu matura prin fata curtii...

-----------------------------------------------------

- Deci, Anghele, cum e? Mergem diseara in sat, la una mica?

- Da’ cum sa nu, Damiane! La noua, la bar la Cristel. Avem si motiv: doar stii ca pe baiatu’ meu cel mare, Tibi, cum ii zice lumea, il cheama in acte Marian.

- Bine, atunci, ne vedem acolo! Ura!

E sarbatoarea nasterii Maicii Domnului. Barbierit si aranjat, Anghel tiganu’ se intoarce de la biserica. A fost la slujba, ca in fiecare an, n-a lipsit. Putina lume stia ca s-a facut bine, ca nu mai are nimic si ca poate sa mearga normal. Vazandu-l acolo, babele si-au facut cruce, ca auzisera ca era pe moarte si acu il vedeau ca e bine mersi si n-are nimic. Lui insa nu-i pasa de ele si de ce spunea unul sau altul. Cui il intreba, ii raspundea, umflandu-se in pene: “Ce va mirati? Nu stiati ca-mi ajuta Dumnezeu? Nu v-am spus eu ca de Sfanta Marie sunt aici, la biserica? Doar stiti cum e la mine: credinta inainte de toate...” Si asculta mai departe la slujba, neuitand sa pomeneasca in gand, la fiecare rugaciune, si numele lui Damian.

Dupa slujba, pe drum catre casa, a dat chiar peste Damian, care, ca de obicei era deja luat de val. Ii venea sa-l pupe, de bucurie ca-l intalneste. Nu-l vazuse, de cand isi revenise cu piciorul, deloc. Asta pentru ca Damian fusese la munca la Dan, pentru damigeana aia de tuica... Acum insa, dand nas in nas cu el, il stranse in brate cat putu de tare si, fara sa astepte sa-i spuna ala ceva, i-o lua el inainte: “Mare-ai fost, mare-ai ramas, Damiane!” Apoi, intr-un moment de efuziune, nu se poate abtine sa nu declare: “Te iubesc!” Dupa care, oarecum rusinat de cele spuse si vazand si privirea tampa a betivului, semn ca nu-si mai aducea nimic din noaptea aceea, completa: “Da’ sa nu mai spui la nimeni!” Mai apoi, au tot vorbit una alta si, intr-un sfarsit, au ajuns si la ce era mai important:

- Deci, Anghele, cum e? Mergem diseara in sat, la una mica?...

Din aceeasi categorie:

Salt în gol la Cheile Râșnoavei

E vacanta si la Cheile Rasnoavei e animatie mare. Nea Mihai, un om de vreo 40 de ani, cunoscut in tara, ca si afara, drept un pasionat al sporturilor ...

Citeşte mai mult...

Despre unul care zace în stradă

Chiar la intrarea in parcul «Arenei Nationale», este cazut un om. Imbracat foarte decent, in costum de stofa si camasa alba, el atrage, vineri seara, ...

Citeşte mai mult...

Profesioniştii

Pe strada Stefan Furtuna se renoveaza o casa. Echipa de muncitori lucreaza de cateva zile intr-un ritm sustinut, 12 ore pe zi, ca adevaratii profesion...

Citeşte mai mult...

Forța umilinței

Autobuzul 311 opreste in statia Piata Iancului si o gramada de oameni se imbulzesc sa coboare, iar o alta -se imbulzesc sa urce. Printre cei din urma,...

Citeşte mai mult...