- Cum e, Anghele, te-a mai lasat?

- M-a lasat pa dracu’, Damiane! Da’ nu-mi fac griji, pana in Sfanta Marie sunt pe picioare. Doar stii ca an de an, de Sfanta Marie, ma duc la biserica...

Cel ce raspunde, sigur de ceea ce va fi, adica de faptul ca pana de sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului va fi restabilit, este un tigan. Se cheama Dragu Marcel, dar lumea ii zice, naiba stie din ce motive, Anghel. Mai nou, este chemat, in maniera marilor fotbalisti brazilieni sau a superbaschetbalistilor din NBA, cu toate cele trei nume: Dragu “Anghel” Marcel. Este unul dintre personajele pitoresti ale comunei Traian, din judetul Teleorman, situat la vreo o suta de kilometri de Bucuresti. Are 47 de ani, dar arata la vreo 57. E trecut bine prin viata, si asta se vede pe chipul sau brazdat de riduri adanci si in ochii lui mari si negri, dusi in fundul capului.

Parintii lui Dragu “Anghel” Marcel, tigani sadea, au venit la Traian de pe undeva din Oltenia si au avut norocul, pe cand lucrurile nu erau inca asezate in matca lor, sa prinda un loc chiar in centrul comunei, vizavi de casa primarului, el insusi situat la nici o suta de metri de Primariei. Ei sunt morti de mult, dar neamul lor este dus mai departe de el, care are cu Dorina, nevasta-sa, o grasana de vreo suta de kile, trei copii: Tibi, de 30 de ani, insurat cu Dorina Junioara; Gelu, de 20 de ani, un individ pe cat de negru la culoare, pe atat de curat la suflet; si Ioana, de 24 de ani, maritata si mutata la casa lu’ barbatu-sau. Formeaza, impreuna, o familie clasica de tigani de la tara, fara servicii, dar simpatizati in sat; oameni simpli, care, cand au mancare, mananca, iar cand nu, fac foamea, fara sa aiba vreun complex de inferioritate din cauza asta.

Acum aceasta familie a lui Anghel este lovita de un mare necaz. Anghel a fost calcat de cal. Venisera, cu totii, de la camp, fusesera la furat porumb si cam inspumasera iapa, ca le luasera pandarii urma, si, cand sa o dezhame, dadu asta cu copita si-l calca pe Anghel pe laba piciorului drept. “Pastele ma-tii!”, a injurat el atunci, si i-a dat vreo doua joarde pe spinare. Dupa care incidentul paru a fi uitat. A doua zi, nimic deosebit; a treia zi, tot nimic. Urmatoarea, insa, piciorul incepu a i se inrosi si ingrosa, de ziceai ca-l umfla cineva cu pompa, si nu altceva. Ce mai, a doua zi era tare si gros, piciorul, cat un butuc, si nu numai laba, ci se dusese pana sus, aproape de genunchi, asa nasol i se dezvoltase infectia. Inconstienti, dar in acelasi timp neputinciosi in putina cunostiinta cu care ii inzestrase natura, membrii familiei sperau ca rana se va vindeca de la sine, fara vreo interventie din exterior. N-aveau bani de doctor, n-aveau bani de medicamente si, oricum, si daca ar fi avut, tot nu i-ar fi dat pentru atata lucru, o lovitura de cal...

-----------------------------------------------------

Incet-incet, pe nesimtite, timpul trecu si de la lovitura calului se duse mai bine de o saptamana. Piciorul lui Anghel nu se dezumfla deloc, ba, mai mult, se umfla si mai rau, iar roseata si intaritura urcara pana peste genunchi, amenintand sa se apropie de testicule. Daca la inceput o luasera ca pe o gluma, nu putine fiind momentele in care il sicanau si-si bateau joc de el, ca a fost lovit de cal: “Sa fii de ras, om in toata firea, calcat de iapa!”, acum o lasasera mai moale, renuntand la misto-uri si devenind ingrijorati. Situatia materiala jalnica in care se complaceau (din cinci oameni, nu muncea nimeni cu acte, doar din cand in cand mai era luat cate unul la norma si platit mizerabil, cu zece lei pe zi) nu le permitea vreun alt sprijin decat acela al incurajarilor gen: “Lasa, Anghele, ca treci tu si peste asta!”; “Stai linistit, nu se intampla nimic!”, vorbe care nu de putine ori degenerau in ironii ieftine la adresa lui: “Lasa, Anghele, ca acu te vindeci si te cureti definitv!”, determinandu-l sa-si faca cruce si, cu credinta in suflet, sa se roage: “Eu nu mai stiu de mine, e puroiul de doi metri in piciorul meu, si ei ma iau ma misto... Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ca fac!”.

Din toata familie, Anghel era singurul credincios, singurul cu frica de Dumnezeu. Mostenise credinta de la maica-sa, coana Marica, si incercase sa o predea si femeilor, si copiilor, dar fara rezultat. Asa se face ca duminica de duminica, cel putin pana in ziua loviturii de cal, era Anghel singurul tigan ce intra in biserica, desi, nu-i vorba, erau Traianii plini de reprezentantii acestei etnii minoritare, dar zgomotoase. Si in restul saptamanii era Anghel cu mintea la Dumnezeu si la Domnul Nostru Iisus, se inchina si se ruga zilnic (daca nu cumva, beat mort fiind si cazut prin cine stie ce sant, uita), dar ca acum, de cand cu necazul asta, parca niciodata nu fusese de credincios. Citea zilnic din Biblie, din Crez si din alte carti vechi de rugaciuni, isi spunea Tatal Nostru de cate ori ii schimba nevasta-sa, Dorina, compresele cu apa rece... Degeaba, totul in zadar. Piciorul nu i se dezumfla deloc; mai rau i se ingrosase, mai sus i se urcase infectia.

-----------------------------------------------------

E din nou duminica. Dragu “Anghel” Marcel, imobilizat la pat, a pierdut iarasi slujba de la biserica. Toata ziua a stat in pat, a citit carti de rugaciuni, si-a mai aruncat ochii pe niste almanahuri si s-a uitat la televizor, la filme documentare. Din cand in cand Dorina venea si-i mai schimba compresele, care contineau acum, la sfatul si prin amabilitatea vecinei de peste drum, si cuburi de gheata si frunze de patlagina. Copiii plecasera de dimineata cu caruta la canal, sa faca baie, si nu se intorsesera inca. Singur cu ale sale fiind, ba citind, ba motaind, nici nu si-a dat seama Anghel cand s-a facut opt seara si a inceput sa se intunece afara. Probabil ca nu si-ar fi dat nici acum, daca nu s-ar fi pomenit in pragul usii cu Damian, betivul satului. Imbracat in vechile sale haine de sarbatoare, care insa, de cat fusesera purtate, nu prea mai aratau de sarbatoare, ci mai degraba de carciuma, tinand in mana stanga o damigeana de zece litri, iar in cea dreapta doua pahare, el nu zice nimic la inceput, asteapta sa fie intrebat. Si este.

- Care-i treaba, Damiane, ce-i cu tine pe-aici? il ia la rost Dorina, stiindu-l ca pe un terchea-berchea, un golan care nu a facut nimic toata viata decat sa bea si pe corupa si pe altii, cum ar fi Anghel (oful ei...) la bautura. Ai venit sa-l mai vezi o data pe Anghel inainte sa moara?

- Cum e, Anghele, te-a mai lasat? il intreaba el pe tigan, ignorand-o total pe nevasta-sa.

- M-a lasat pa dracu’, Damiane! ii replica Anghel ofticat. Dupa care continua, pe un ton lejer: da’ nu-mi fac griji, pana in Sfanta Marie sunt pe picioare. Doar stii ca de an de an de Sfanta Marie ma duc la biserica...

- Ce faci, ma, te faci ca nu m-auzi? Cu tine vorbesc! insista Dorina sa fie bagata in seama de Damian. Ce e, ai venit sa-l vezi cum moare? Sau, ce?

- Aiurea, moare! Asta sa i-o spui lu’ mutu! se intoarce, in fine, catre ea, balbaindu-se putin, Damian, semn ca luase ceva la bord inainte de a veni. Pai, io de ce sunt aici? De ce crezi ca am venit?