Costel Balalau este un baiat de 26 de ani, simpatic, bine crescut si foarte serios. Originar din zona Moldovei, mai exact din satul Pucheni, de langa Roman, Costel a venit in Capitala pe cont propriu, luand viata in piept inca de la frageda varsta de 16 ani. De atunci, el a muncit pe rupte ca zugrav si faiantar, reusind sa-si faca un rost. S-a insurat in urma cu jumatate de an cu Diana Moinescu, o fata frumoasa si harnica, si, desi inca locuieste cu socrii, Costel e multumit.
Traieste binisor, isi satisface toate poftele si placerile, permitandu-si chiar un telefon mobil de care este extrem de atasat. Atat de atasat, incat, mergand impreuna cu sotia pentru sarbatorile de Paste la parintii sai, in Moldova, si-a rugat socrul: "Tata-socrule, suna-ne la doispe fix! O sa urcam sus pe deal, unde avem acoperire, sã te receptionam ! ".
In ziua de Paste, una foarte rece si ploioasa in multe zone ale tarii, satul Pucheni, asezat intr-o mica depresiune, era aproape inundat. Peste tot numai mocirla si o vreme sa nu scoti un caine din casa. Cu toate astea, Costel zice: "Diana, eu ma duc! Nu se poate sa nu ma duc!". Si isi priveste mandru telefonul minuscul, o adevarata bijuterie ce a costat o groaza de bani. "Un’ sa te duci, ma? Esti nebun? Nu vezi ce-i afara?", il ia sotia la rost. "Vrei sa ma dai de necaz tocmai acum?". Dar el e hotarat s-o faca. "Nimic nu ma poate opri!", insista, pe un ton ce nu admite comentarii. "La amiaza trebuie sa fiu pe deal, sa vorbesc la telefon! Doar nu l-am luat sa ma uit la el!". Dupa care isi trage fasul, baga aparatul intr-un buzunar, o sticluta cu tuica in altul si o apuca spre iesirea din sat. Pe ulita, el se intalneste cu un vecin, Marin Chivulete, care, cocosat de ploaia deasa si biciuit de vantul rece, de abia inainteaza. Acesta, vazandu-l pe Costel Balalau indreptandu-se spre deal, il intreaba in gluma: "Incotro ai pornit, Costele? N-ai ce face, pe vremea asta, cand tot omul mananca si bea? Sau te-au dat banii afara din casa?". Dar baiatul nu se supara, ci, scotand din buzunar telefonul, i-o plateste cu aceeasi moneda: "Stii tu ce-i scula asta, Marine? Asta-i Toshiba, bai, tarane, nu-i branza!". Si rade cu pofta: "Ha, ha, ha!", apoi trage o dusca zdravana, trece pe langa consatean si o ia mai departe.
Pe la doisprezece fara un sfert, Costel Balalau ajunge la poalele dealului. Priveste in sus, spre cerul neguros, din care continua sa cada o ploaie rece si deasa, si spune asa, pentru el: "Mama, mama! E potop!". Dupa care mai ia un gat de tuica, se uita lung in varful dealului, cum se uita Amza Pellea in memorabila scena finala din filmul "Osanda", si incepe urcusul. Primii pasi ii face relativ usor, dar, dupa numai cativa metri, aluneca si cade in namolul ce-i trece mult de glezne. Trage o injuratura scurta: "Mama ma-sii!", isi scutura mainile murdare si continua sa urce. Ajunge pe la jumatatea dealului, dar, obosit, aluneca din nou si se intinde complet in cirmoaca. Se ridica, totusi, da tuica pe gat, il injura pe socrul sau: "Al naibii, cu nasul lui mare! Dracu’m-a pus sa-i promit!" si, tragandu-si cu greu picioarele, merge mai departe. Cand mai sunt cateva minute pana la amiaza, Costel, singur in urgie, e aproape de varful dealului. Face o mica pauza, scoate telefonul din buzunar si constata multumit ca are semnal. "Okay!", zice, "Bine ca nu m-am chinuit degeaba!". Cu telefonul in mana, el mai face cativa pasi, dar, slabit de efortul depus, cade in genunchi si se umple iar de noroi, murdarind si aparatul.
"Fir-ar a lincului de treaba!", se descarca din nou, dupa care incepe sa se tarasca efectiv de-a busilea. Si, strangand din dinti ca un sclav biciuit, ajunge pe deal exact in momentul in care se aude telefonul sunand. "Este!" urla atunci Costel. "Esteeeeeeee!", si da sa raspunda. Insa, agitat fiind si murdar pe maini, numai ce apasa butonul care trebuie, apuca sa-si auda socrul vorbind: "Alo! Alo! Copii, voi sunteti?", ca si scapa telefonul. Acesta, invelit intr-o piele fina si lucioasa, se inscrie pe traiectoria lasata de Costel cand s-a tarat si, cu mare viteza, se duce in jos, la vale. "Alo! Alo! Copii, raspundeti!", il aude iar tanarul pe om strigand in continuare si, intr-o clipa, fara sa mai calculeze riscul la care se expune, isi da drumul pe panta, dupa aparat. "Al naibii nasos!", il injura din nou el pe tatal sotiei. "Sa dea dracu’ sa inchizi tocmai acum!". Si, spre norocul sau, dupa o coborare de vreo zece metri, plin de namol din cap pana in picioare si ud leoarca, Costel Balalau ajunge la telefon inainte ca omul sa inchida. Il insfaca brusc, il duce la ureche si urla ca disperatul: "Alo! Alo! Tata-socru! Costel sunt! Hristos a inviat! M-auzi?".
Dupa cateva clipe de tacere, care i se par veacuri intregi, Costel receptioneaza, in sfarsit, cuvintele izbavitoare: "Da, Costele, te aud! Sunt eu, tata-socru! Adevarat a inviat!"
Din aceeasi categorie:
Tudor, fericit pe ultimul drum
Pe soseaua Pantelimon trece, joi dupa-amiaza, un mic convoi funebru. In frunte e un preot batran, cu barba alba, lunga, insotit de un tanar imberb ce ...
Cicles, nea Banloc!
“Mai baieti, fiti atenti sa nu cadeti si sa va loviti!” Cel care vorbeste este un barbat trecut de prima si chiar de a doua tinerete. E un om din cart...
Ceasul rău, pisica neagră
Sunt patru baieti cam la 18 ani, imbracati in echipament sport. Au o minge din piele si se indreapta spre baza sportiva din apropierea Stadionului Nat...
Mântuire prin suferință
O noua zi caniculara se profileaza pentru bucuresteni: e de-abia ora 8.00 si sunt 25 de grade. Pe Sos.Mihai Bravu, cativa muncitori trudesc la inlocui...
TINETI MINTE!