E un om simplu cu aspect de om simplu. Are vreo 50 de ani, o figura comuna, cu ochi mici si dusi in fundul capului, cu fruntea lata, lasand sa se vada un inceput de chelie, si cu urechi lungi ca de magar. Poarta o pereche de pantaloni ponositi de stofa, o bluza albastra decolorata si e incaltat cu niste adidasi. Urca pe jos, dinspre Piata Unirii, pe Calea Rahovei, inspre Chirigiu. Merge incet, abia se misca, si dupa fiecare pas rasufla din greu ca dupa un efort chinuitor.
In spate are un fotoliu enorm, de tip vechi, cu brate groase, impunatoare, si cu spatar inalt, proaspat tapisat, imbracat in catifea si lucind in bataia soarelui. E aproape ora amiezei, afara sunt peste 30 de grade si lucrul acesta il face pe om sa simta ca are nu unul, ci trei fotolii in spate.
O ia incet, pas cu pas, miscare cu miscare si, dupa vreo jumatate de ora, ajunge cam in dreptul Patriarhiei. Acolo lasa fotoliul jos cu un gest de individ scarbit si incepe sa vorbeasca singur: "Cine dracu' m-a pus sa-i promit lu' Gogu ca-i aduc eu fotoliul de la atelier? Ce, el nu putea sa si-l ia singur, ca doar e mai tanar ca mine?!" Si il injura pe respectivul de mama si de tata, terminand cu o invectiva clasica: "Sa fii tu al dracu' cu neamu' tau de puturos!", dupa care ia din nou fotoliul in spate si continua urcusul. Drumul e din ce in ce mai in panta si, deci, din ce in ce mai greu. Putina lume se incumeta sa-l parcurga pe jos, mai ales pe arsita asta naucitoare, dar cu un fotoliu in spate chiar nici un nebun nu s-ar baga. De data asta, omul nu mai rezista mai mult de o suta de pasi cu piesa de mobilier in spate. Abia ce trece de strada 11 Iunie, ca il pune jos din nou si rabufneste: "Gogule, lovite-ar boala, si pe mine dupa tine, ca-s prost si ma iau dupa mintea aia a ta zapacita! Ca, daca-mi dadeai bani sa iau un taxi, nu mai era nevoie sa trag asa, sa ma spetesc, ca de-abia mai pot sa ma misc!"
Cu chiu, cu vai, ajunge aproape de zona "calamitata". Se uita in urma si se minuneaza: "Doamne, cat am mai urcat! Numai un nebun ca mine putea face una ca asta! Sunt cel mai tare din parcare!", dar, cand priveste in sus si vede cat mai are, ca nu a ajuns nici la jumatate, recunoaste: "Cand parcarea era goala!" si iar ii vin spumele pe el: "Gogule, mancate-ar canceru' sa te manance! Pe unde-oi fi tu acu', de ma lasi sa indur singur povara asta? Sa dea dracu' sa nu te gasesc acasa, Gogule, ca nu stiu de ce-oi fi in stare!"
Dupa aproape doua ore de calvar, omul cu fotoliul ajunge in parculetul de vizavi de fabrica de bere, unde il lasa din nou din spate. Curge apa de pe el, arata ca un monument, numai ca, imediat ce ia din nou fotoliul in carca si continua suisul, il bate gandul ca poate nu-i chiar asa si se lasa cuprins de indoiala: "Oare pentru ce platesc, Doamne! Cu ce ti-am gresit?" si tot el raspunde: "Cu nimic!", apoi se baga mai bine sub fotoliu, se opinteste cu el in spinare si urca. Incet-incet, se apropie de destinatie, se vede intersectia Rahovei cu Chirigiu, unde locuieste Gogu. Gandul ca nu mai are mult si vederea imobilului cu pricina ii dau forte nebanuite omului. El isi incordeaza muschii si, cu ultimele picaturi de energie, porneste in alergare cu fotoliul in spate, ajungand sus fleasca. "Of, Doamne, bine ca m-ai scapat de rahatul asta!" multumeste el divinitatii, apoi pune fotoliul jos, se aseaza pe el, terminat complet, si incepe sa strige: "Gogule! Gogule, am venit! Am adus fotoliul!" Imediat apare la fereastra o femeie care-l ia la rost: "Ce faci, nea Grigore, te pui asa jegos pe fotoliu? Vrei sa-l murdaresti? Scoala de acolo imediat!"
Desi abia mai poate respira, el se ridica de pe fotoliu, saluta: "Sarut mana, coana Zinca!", isi cere scuze si intreaba: "Unde-i Gogu? Spuneti-i sa coboare, ca am adus fotoliul!" si se tine cu mainile de piept, respirand cu greu: "Mama, da' cald mai e! Ce-ar merge o bere acuma!". Dar, din pacate pentru el, nu se intampla asa ceva. Coana Zinca ii raspunde: "Nea Grigore, mersi de amabilitate, da' mai mult nu e nevoie! Lasa-l acolo in strada, ca vorbesc eu cu cineva sa-l aduca sus mai tarziu, ca Gogu nu poate! E beat mort, doarme dus!" Si-i face semn sa plece. Auzind-o, omul fierbe, dar se abtine: "Nu-i nimic, coana Zinca, asta e!" si, politicos, se ofera: "Daca mai aveti nevoie de ceva vreodata, nu ezitati sa apelati la mine!" La care coana Zinca parca atat astepta, se deschide la fata ca o floare de mai si-i zice: "Da, cum sa nu! Te suna el cand se trezeste, nea Grigore, ca maine tre' sa aduca si canapeaua tot de acolo, de la atelier, si ne bazam tot pe mata!"
Din aceeasi categorie:
Cocoșul nervos
Locuind in comuna Bragadiru, la numai cativa km de Bucuresti, Stefan Nicolae a cunoscut, in cei 50 de ani ai sai, foarte agitata viata a Capitalei, cu...
Lăsat cu buza umflată
Statia de metrou Eroilor este unul dintre locurile renumite in intreg orasul pentru oferta bogata de flori. Aici, indiferent de anotimp, ora sau stare...
Autostopiştii
E trecut de noua, e intuneric bezna si, dinspre Alexandria spre Bucuresti, putine masini mai trec...
La intersectia drumului national cu soseaua tarane...
Imnurile tăcerii
Un soare cu dinti musca din trupurile zgribulite ale oamenilor, duminica la amiaza. E o zi geroasa si, in dezolanta priveliste in alb-negrul zapezii m...
TINETI MINTE!