"Suport abstractizarea numai pana la un anumit nivel!"

Cristina Alexandru e nascuta intr-o zodie norocoasa. Desi ar fi putut nimeri peste tipi cu profil moral ingust sau peste smecheri ordinari, care sa profite de romantismul ei avansat, a dat peste Fatih, un baiat pe care il cunoaste de peste doua luni si care-i da lectii de iubire. Acum el e plecat la Istanbul, unde lucreaza la punerea in aplicare a planului de rezolvare a problemelor sale financiare si a formalitatilor legate de startarea unui bussines banos, care sa-i permita sa-si intretina viitoarea nevasta. Cristina ii poarta poza la piept si i-o priveste zilnic. Asteapta telefonul lui precum sugarul tata mamei si-si face griji atunci cand nu suna. Se framanta, se intreaba daca merita si, pana la urma, isi raspunde afirmativ. Poate jura ca Fatih ii e fidel.

– Spune-ne, Cristina, cum te distrezi in lipsa partenerului stabil? Ce preocupari majore ai?

– V-am spus: merg la salon. Practic in mod curent dansul umerilor si, daca ritmul il cere, si pe cel al buricului. In timp ce ma desfasor, fredonez melodia si imi arcuiesc soldurile armonic. Incerc sa fiu languroasa cum sunt felinele, dar nu reusesc intotdeauna...

– Nu-i nimic, mai ai timp, esti tanara. Sa intelegem ca iti plac animalele?

– Animalele? Nu, am avut parte de destule pana acum, ca sa-mi mai placa. Cu totii m-au lasat jos, dupa ce-au capatat afectiune din partea mea.

– E dureros ce spui tu, Cristina, ne surprind dezvaluirile tale, dar nu la barbati ne refeream, era vorba de alt fel de animale: caini, pisici, etc.

– Aaa, despre asta era vorba! Pai, atunci, retineti: imi plac foarte mult pisicile, in special motanii negri. Am si eu unul, il tin sub pat. Il cheama "Ovidiu", ca pe primul meu conviv, dar eu ii spun "Pisu".

– Cum vrei tu, Cristina. Apropo de Ovidiu asta, care-i treaba cu el?

– Era un inger cu fata nerasa. M-a divinizat, pur si simplu, m-a facut sa vad luna in plina zi. L-am strans ca pe un copil in bratele mele protectoare si i-am oferit confort. Dar, din pacate, a intervenit ceva ce n-am putut suporta.

– Ce anume?

– A vrut sa ma abstractizeze prea mult. Or eu, stiti, suport abstractizarea numai pana la un anumit nivel. Peste, imi pierd rabdarea si devin nesatula, vreau concretul, corpul meu il cere.

– Fii mai explicita!

– Ovidiu, ca si Razvan, un alt divinizator al meu, de dinainte de Fatih, punea prea mare pret pe platonic, era excesiv interesat de schimbul energetic dintre parteneri, cand, de fapt, ma mine ma interesa in special partea carnala a relatiei.

– Consideri, deci, ca atractia magnetica dintre specimene merge paralel cu cea animala?

– Nicidecum. Consider ca sunt complementare sau cel putin asa ar trebui sa fie. La noi insa era altfel: le citeam baietilor povesti de Ion Creanga –stiti, e naratorul meu favorit, il consider un adevarat creator de limba romana–, pana ii adormeam. Cand ii sculam si le spuneam ca am nevoie de iubirea lor, imi raspundeau ca-i prea tarziu, ca le-am omorat dorinta din ei. Asa ca i-am lasat, eram satula de abstractizarea lor. Am trait o perioada in chip solitar.

– Ai traversat o perioada grea, in care ti-ai autoimpus restrictii. Abstinenta te-a macinat. Cum ai reusit sa evadezi? Te-a ajutat turcul?

– Da, el. A aparut in viata mea la timpul si locul potrivit si m-a facut sa simt adevarata putere a dragostei. Cu el, lucrurile merg altfel: neintelegand povestile lui Creanga, nu adoarme, crede ca-i fac declaratii. Si cand termin eu basmele, incepe el... E fantastic, traiesc o adevarata savoare la fiecare rendez-vous cu el.

– Ne bucuram pentru tine. Cum va intelegeti, stie romaneste?

– Aiurea, de un' sa stie? Facem totul in tacere, fara prea multe cuvinte. Folosim limba gimnastica. Din romana, el nu cunoaste decat trei expresii: "Te iubesc, te doresc si te mananc!" Dar mie imi sunt de ajuns ca sa ma simt okay.

– Ce altceva te face sa te simti okay? Ai ceva tare?

– Am cateva, ca tot omu'. Ard cinspe' Marlboro pe zi si doua pahare de Crema de Whisky. Stiu ca nu-i bine, dar nu ma pot abtine. Sunt corupta de anturaj.