Ma numesc Mariela si locuiesc in Timisoara. Am 35 de ani si sunt necasatorita, dar sper ca in cel mai scurt voi fi. Am convingerea ca Mircea, cel caruia i-am daruit inima, fecioria si intreaga mea viata, va realiza ca eu sunt femeia care il face poate fericit, oferindu-i liniste, conform, caldura si dragoste; si ca, in cele din urma, isi va lua inima in dinti si ma va cere de sotie...

Teoretic, as putea forta lucrurile, dar prefer sa n-o fac deocamdata, intrucat el este in convalescenta sentimentala: inca mai suspina dupa Mimi, iubirea vietii sale, care l-a amagit 15 de ani inainte sa il paraseasca. Asa ca il mai las o vreme, ca nu cumva sa creada ca profit de vulnerabilitatea sa si il imping sa faca ceva ce nu vrea. Dar pana la urma tot voi deveni sotia lui. Mi-am dedicat viata acestui scop si nu ma las pana nu il ating.

L-am cunoscut pe Mircea in urma cu exact 15 de ani, pe cand eram amandoi niste tineri frumosi si optimisti. Colegi de facultate, mergeam zi de zi impreuna catre casa si vorbeam cate in luna si in stele. Am putut astfel sa remarc, pe langa fizicul sau foarte agreabil, ca Mircea dadea dovada de mult bun simt, de amabilitate, de rabdare si de intelegere. Nici nu mai stiu de cate ori m-a ajutat atunci cand aveam nevoie, fara sa imi ceara nimic in schimb. Si facea totul cu o naturalete si o lipsa de interes impresionante. Era de-a dreptul cuceritor. Asa se face ca nu m-am putut opune chemarii inimii si m-am indragostit de el, iar acum, dupa 15 de ani, sunt la fel de indragostita. Dar, pana sa ajung la prezent, sa vedeti ce a fost in trecut...

Ziceam, deci, ca m-am indragostit de Mircea. Timida din fire, nu am putut insa sa ii marturisesc acest lucru; am sperat sa isi dea singur seama si sa fie el primul care imi face declaratia. Aceasta intrucat, dupa cate imi putusem da seama, nici eu nu ii eram indiferenta lui: se purta curtenitor cu mine, imi ofera bratul pe strada si mana la coborarea din tramvai, iar uneori, la despartire, chiar ma saruta pe obraz. Cumva, deci, asteptarile mele erau intemeiate. Din pacate, insa, nu a fost asa, declaratia lui Mircea intarziind sa apara. Asa incat, pierzandu-mi rabdarea, pana la urma am lasat rusinea la o parte, pentru a-l face sa inteleaga ce simt fata de el.

- Mircea, trebuie sa iti fac o marturisire, dar am o oarecare retinere, i-am spus in timp ce traversam, la brat, un parc cu copaci inloriti.

- Chiar asa? Ma faci curios, Mariela. Pare ceva serios, mi-a raspuns el, zambind la modul cel mai sarmant cu putinta.

- Intr-adevar, este foarte serios, i-am confirmat strangandu-l tare de brat. Stii, Mircea, imi este cam jena sa iti marturisesc, dar trebuie sa o fac: sunt indragostita de tine.

Auzind asta, Mircea s-a oprit in loc, m-a privit direct in ochi si m-a facut sa ma infior de emotie. Mi-a luat mainile in mainile sale, le-a lipit de pieptul sau si mi-a raspuns:

- Mariela, esti o fata minunata. Mi-am dat seama de sentimentele tale in urma cu ceva timp si de atunci tot incerc sa mi le clarific pe ale mele. Din pacate, insa, nu reusesc. E ceva - sau, mai exact spus, cineva - care nu ma lasa. Intelegi?

Am dat din cap ca inteleg si nu am mai scos o vorba. Stiam la ce se referea si mi-era groaza sa ma gandesc ca ar putea fi devarat. Dar, din pacate, era. Mircea o iubea pe Mimi.

Mimi era ceea ce se numeste “o fata populara”. Inzestrata cu un trup de sirena si cu un chip de papusa, genul de fiinta alunecoasa, care se alinta ca o pisicuta si se baga pe sub pielea omului, ea nu avea, practic, rivala, in intreaga facultate. Constienta de asta, isi permitea sa joace baietii pe degete, sa ii zapaceasca, sa le puna inimile pe jar, iar la urma sa le dea cu flit. Culmea, niciunul dintre cei de care isi batea, efectiv, joc, nu se supara pe ea. Avea un fel special de a se face placuta, cu care le anestezia din start orice resentiment, asa incat, chiar si parasiti, baietii continuau sa o indrageasca si sa spere ca, la un moment dat, ea le va impartasi sentimentele.

Dar se amageau. Nici vorba de asa ceva! In spatele aerului de copila rasfatata pe care il afisa, Mimi era de fapt o fiinta rece, careia delicatetea si compasiunea ii erau straine. Dupa ce ii vedea injositi, calca pe ei ca pe cadavre. Ceea ce nu ma deranja defel, cata vreme cei mai multi dintre cei pe care ii injosea erau niste afemeiati aflati in cautarea placerilor carnale, care isi meritau umilinta. Problema a aparut atunci cand aveam sa aflu ca unul dintre cei care se tineau dupa fusta lui Mimi, dar pe care ea ii facea de comanda, pentru ca apoi sa le rada in nas, era chiar Mircea.

Intr-adevar, de ceea ce mi-era frica, nu am scapat. Baiatul pe care il iubeam iubea o alta fata. Si nu orice fata, ci pe “populara” Mimi. Ce putea fi mai dureros? Am simtit ca se sfarseste lumea atunci cand am aflat cumplitul adevar. Dar nu aveam ce face, trebuia sa indur. Sa indur si sa sper ca, odata si odata, Mircea o va da uitarii pe aceea care ii furase inima si va realiza ca eu sunt cea care il poate face fericit.

Spre sansa mea, aveam sa aflu un lucru care sa mi-a dat sperante pentru viitor: lui Mimi nu ii pasa catusi de putin de Mircea. Pentru ea, el nu era decat un membru oarecare al cercului sau de adoratori, pe care ii folosea pentru hranirea propriului orgoliu, pentru satisfacerea micilor capricii feminine si pentru umplerea de invidie a colegelor. Printre acestea, si eu, cea care il iubea pe Mircea din ce in ce mai mult si care, odata scapata de inhibitii, i-o repeta zi de zi, in speranta ca doar - doar il va face sa se indragosteasca de ea si sa uite de “populara” Mimi. Ceea ce pana la urma, spre bucuria mea, avea sa se intample. Numai ca pentru asta a trebuit sa astept nu mai putin de 15 de ani...

Dar sa nu anticipez. Eram la facultate, eram tanara si indragostita. Plecam adeseori cu Mircea la facultate si, nu de putine ori, ne intorceam impreuna. Mai mult chiar, locuind in blocuri invecinate, erau zile in care, pentru a ne ajuta reciproc la vreo materie, mergeam unul acasa la celalalt. Ne intelegeam de minune, eram vazuti mai tot timpul impreuna, drept pentru care cei mai multi dintre cunoscuti erau convinsi ca formam un cuplu in adevaratul sens al cuvantului. Pot spune cu mana pe inima ca, daca nu ar fi existat Mimi, “populara” Mimi, care sa ii fi luat mintile cu farmecul sau irezistibil, eu si Mircea chiar am fi format un cuplu. Dar, din pacate, Mimi exista...