In clipa aceea mi s-a pus pata! M-am holbat cateva clipe la fiorosul dulau mare si urat, care numai catel frumos nu parea, si pe care, la o adica nici dragoste nu se putea face... Drept pentru care am rabufnit. I-am tinut o predica de vreun sfert de ceas, fara insa a o jigni in vreun fel, prin care am incercat din nou sa o trezesc la realitate. I-am explicat cu frumosul ca nu este vorba de rea-vointa, ci pur si simplu nu avem nevoie de obiectele pe care le tot cumpara si care pe deasupra sunt si foarte scumpe. Ea a parut ca asculta cu atentie, s-a imbujorat si a incuviintat energic din cap, in semn ca a inteles. Iar in final, pentru ca in dimineata respectiva verificasem contul comun si constatasem ca este aproape gol, si pentru ca simteam ca nu mai suport nebuniile sotiei, i-am spus pe un ton raspicat, ultimativ:

- Liana, te rog sa bagi bine la cap! Am ajuns la capatul rabdarii! Te iubesc, vreau sa avem copii impreuna, dar ma scoti din minti! Nu mai cumpara nimic aiurea, caci altfel ne suparam si spargem gasca!

Desigur ca ,,gasca’’ de care ii pomeneam eram de fapt numai eu cu ea. Familia. Insa am ales sa formulez astfel pentru ca mi s-a parut mai de impact. Credeam ca, in sfarsit, vorbele mele vor ajunge la ea. Si ca se va opri. Nu va mai arunca banii pe fereastra. Insa inca o data asteptarile mi-au fost inselate. Pentru ca, intr-adevar, Liana a luat o noua pauza. Nu a mai cumparat nimic timp de doua saptamani, mai exact pana si-a primit urmatorul salariu. Caci, de altfel, nici nu prea mai avea cum sa cumpere din moment ce contul nostru bancar era pe zero. In patru ani, de cand se declansase boala cumparaturilor inutile, Liana cheltuise fara niciun sens sau utilitate nu mai putin de 20 de mii euro... Insa numai ce a primit banii, a dat din nou iama in magazine si a venit acasa cu cateva achizitii care m-au umplut de spume, chiar daca ea le-a justificat, ce de obicei, prin faptul ca o fac fericita.

- Mihnea, acestea sunt lucrurile care pe mine ma fac fericita! Ma crezi? Spune-mi, ma crezi cand spun ca ma fac fericita?

Grea intrebare! Cum puteam sa cred ca acele lucruri o fac fericita? Era vorba numai de obiecte inutile, asa ca am simtit cum mi se urca sangele la cap. Priveam colectia de fotografii originale, alb-negru infatisandu-l pe Alain Delon si ma minunam: ,,Doamne, la ce i-o fi trebuind asa ceva? N-a vazut nici macar un film cu el!’’ Si nici nu costase mult, doar 250 lei… Sau lacatul nemtesc cu cifru, al carui cifru nu il cunostea nici vanzatorul. 200 lei daduse pe el… Sau ce sa mai zic de sperietoarea de ciori bavareza, o piesa unicat, achizitionata online dintr-un anticariat de lux din Sighisoara? Era atat de hidoasa incat simteai ca te trec fiori cand o priveai. ,,Bine ca e numai una!’’, mi-am zis. ,,Macar sa nu mai ingrozeasca si alti oameni.’’ Asta facuse ,,doar’’ 400 lei…

Femeia asta parca intrase in anul mortii! Sau, mai corect, in ziua mortii, caci Liana cumparase toate cele de mai sus intr-o singura zi! Am tras adanc aer in piept si am cazut pe ganduri. Pe de o parte erau iubirea care ne unise si faptul ca Liana era o sotie frumoasa, serioasa, fidela si o buna femeie de casa. Pe de alta parte insa era ,,boala’’ ei, care se agravase tot mai tare. Facusem, in cativa ani, numeroase tentative de a o opri din risipa ilogica, insa in zadar. Iar atunci cand o intrebam de ce face ce face, Liana ma privea cu ingenuitate, zambea si replica plina de seninatate ca nu se poate abtine, ca acele lucruri ,,marunte’’ o fac fericita. Apoi adauga invariabil:

- Mihnea, sunt doar bani! E ceva efemer! Doar nu o sa ii luam cu noi pe lumea cealalta! Hai, relaxeaza-te, situatia e sub control!

Numai ca situatia nu prea mai statea asa, ci scapase total de sub control. Iar lucrurile cumparate de ea nu erau deloc ,,marunte’’, ci dimpotriva. In plus, erau si foarte scumpe, iar casa noastra devenise, cu fiecare zi, tot mai neincapatoare pentru intreg arsenalul adus de Liana. Am incercat sa ma calmez, sa pot cantari in profunzime, sa nu ma pripesc. Nu mi-era usor sa dau cu piciorul viitorului visat dupa ce traisem atatia ani alaturi de femeia iubita... Asa ca am decis sa inchid inca o data ochii si sa ii mai dau sotiei o ultima sansa. Am luat-o in brate, am strans din dintii si i-am soptit cu duiosie:

- Ai dreptate, Liana! E ceva efemer, sunt doar bani...

Dupa care, intr-o clipa, am revazut cu ochii mintii si am inventariat toate prostiille cumparate de sotia mea, si nu am putut sa nu adaug totusi:

- ...Dar te rog din suflet sa nu mai cumperi nimic, Liana! Absolut nimic in afara de mancare!

Acesta a fost ultimul episod de acest gen in timpul caruia am reusit sa ma controlez. Fiindca la urmatorul nu am mai reusit... Eram deja cu nervii la pamant cand am aflat ca sotia mea imprumutase de la o vecina nu mai putin de 1.000 euro. Apoi, sora ei mi-a dezvaluit ca si de la ea Liana primise, pe datorie, inca 1.000 de euro. Era mult prea mult. Era picatura care a umplut paharul. Atunci am simtit ca o iau razna, am simtit ca sunt in pragul nebuniei. Cand a venit acasa, am urlat ca apucatul:

- Liaaaaaaana! Ce ai facut? Tu nu esti sanatoasa! Cand vei inceta sa mai arunci banii pe prostii? Vrei sa ne ingropi in datorii? Vrei sa ajungem sa facem foamea?

Adevarul este ca, desi castigam amandoi foarte bine, ajunsesem sa ne limitam foarte mult cheltuielile. Nu mai cumparasem nicio haina de mult timp, frigiderul era mereu mai mereu gol, avem facturi restante... Si toate astea din pricina nesabuintei Lianei, care - era clar - devenise dependenta de cumparaturi si care fara ajutor medical nu avea cum sa se vindece. Ajutor pe care, desigur, il refuzase sistematic, motivand ca nu are nevoie, ca este perfect sanatoasa...

Am realizat atunci ca imi voi pierde mintile daca nu tai odata raul de la radacina, si l-am taiat! Am parasit domiciliul conjugal in ciuda protestelor vehemente alte sotiei si m-am mutat la fratele meu. Cum totusi o iubeam, inainte sa ies pe usa i-am mai spus Lianei:

- Ai grija de tine, femeie iresponsabila, caci fara mine vei ajunge la sapa de lemn!

Nu credeam in acele momente ca sotia mea, de care ma hotarasem sa divortez, isi va putea reveni vreodata si ca ne vom mai putea salva casnicia in ceasul al doisprezecelea. Insa viata este uneori plina de surprize, si asa se face ca la nici doua luni de cand am plecat de acasa, atunci cand inca nu avusese loc prima infatisare a procesului de divort pe care il intentasem, am primit un telefon de la Liana. Mare emotie am avut auzind-o! Eram la curent cu viata sa de la parintii sai, cu care tineam legatura si care ma implorau sa o iert si sa ma intorc la ea. Insa auzind-o chiar pe ea am simtit cum imi tresalta inima. Repet: o iubeam inca foarte mult.

- Buna, Mihnea! Sunt insarcinata si nu vreau sa cresc un copil fara tata. Ce ai de spus ?

Ce puteam sa am de spus, dupa cat de mult ne dorisem amandoi un copil, dar nu avusesem parte de el? Mai intai am tras un chiot de bucurie si apoi i-am spus de o mie de ori:

- Te iubesc, Liana! Te iubesc, Liana! Te iubesc, Liana…

Intre timp, de cateva luni s-a nascut si Mihai, care este o minune de copil! O alta minune, aproape la fel de mare, este insa faptul ca, o data ce a aflat ca va deveni mama, absolut din senin, fara niciun tratament, Liana s-a vindecat de boala cumparaturilor. Pur si simplu din ziua aceea nu a mai simtit nevoia sa cumpere nimic. Si, mai mult, la cat de multi bani investise in tot felul de antichitati si nu numai, lucruri care deodata nu mai insemnau prea mult pentru ea, ne-am repus pe picioare din punct de vedere material numai vanzand o parte din ele.

Hamacul insa l-am pastrat, ca sa leganam copilul in el, daca noi insine nu ne leganasem... Si nici antica sperietoarea de ciori bavareza inca nu am dat-o, fiindca am inteles ca pretul ei creste pe zi ce trece, dar si fiindca de cand am devenit tata, nu stiu cum sa imi explic, dar am inceput sa o vad cu alti ochi. Nu mai pare deloc hidoasa, ci e chiar simpatica. De fapt, daca ma gandesc eu bine, fiecare dintre toate prostiile adunate de Liana prin casa constituie, in felul ei, o jucarie interesanta pentru copil. Iar de uriasul caine de plus, ce sa mai zic? Desi e inca prea mic pentru a-l putea calari, lui Mihai i se lumineaza ochisorii numai cand il vede...

Din aceeasi categorie:

Dumnezeu l-a bătut în locul meu pe cel care m-a batjocorit

Nu stiu in ce masura este adevarat ca numele influenteaza destinul omului, insa in cazul meu s-a adeverit. Ma cheama Marcela P., sunt din Brasov, si i...

Citeşte mai mult...

De zece ani, eu şi Nistor ne iubim platonic, nu şi organic...

Nu stiu daca povestea mea este unica, dar eu cred ca este destul de rara. Si asta fiindca se intampla in multe casnicii ca unul din soti sa aiba o rel...

Citeşte mai mult...

Mărturisirile au atras tentativele de omor asupra mea

Barbati din intreaga tara, va rog sa cititi povestea mea si sa invatati ceva din ea! Nu faceti aceeasi greseala pe care eu am facut-o nu numai o data,...

Citeşte mai mult...

Sunt un urs bogat, retras pentru totdeauna în bârlogul meu călduros

De cand ma stiu am fost un om singuratic. Nu mi-a placut sa ies cu colegii de liceu sau facultate prin baruri si cluburi, iar mai apoi am evitat sa an...

Citeşte mai mult...