Dragi cititori, nu am crezut vreodata ca voi ajunge sa sufar atat dupa barbatul meu, cel care, timp de 25 de ani, cat am fost casatoriti, mi-a facut multe zile fripte. Insa, spre uimirea si totodata spre disperarea mea, constat acum, la aproape 3 luni de cand a murit, ca nu il pot uita pe Mitica si ca pur si simplu nu pot trai fara el. Mor de dorul lui!... Asa ca m-am decis sa va povestesc despre cat amar am indurat de la el, ca sa decideti daca vi se pare normal sa bocesc neintrerupt...
Of, daca ati sti ce viata am dus alaturi de Mitica... Cu suisuri si coborasuri, cu bune si rele - ca in mai toate familiile, de altfel. Am inceput de jos de tot, in urma cu 25 de ani, cand ne-am casatorit. Eu aveam, pe atunci, numai 23 de ani, iar Mitica era cu 5 ani mai mare ca mine. Nu mi-e rusine sa va spun ca eram saraci, ca locuiam la sat, in bojdeuca barbatului meu, si ca traiam din munca campului. El era orfan si o dusese destul greu pana la 28 de ani, insa a supravietuit cu demnitate muncind de dimineata si pana seara.
De altfel, acolo ne-am si cunoscut, pe camp, la culesul porumbului. Eu ii ajutam pe parintii mei, care aveau o parcela de pamant vecina cu terenul lui Mitica, cand l-am zarit pe el la bustul gol, ars de soare, incruntat, dar semet.
M-am indragostit pe loc de Mitica si, desi parintii mei au fost contra casatoriei, in scurt timp nu numai ca m-am dat lui asa cum se da femeia barbatului, dar m-am dat lui si ca nevasta. Dupa care, intrucat mama si tata nu au mai vrut sa stie de mine, pentru ca trecusem peste voia lor, m-am mutat in cocioaba lui Mitica si am inceput viata de familie... Tare greu ne-a fost la inceput, nici nu va inchipuiti cat de greu! Cum niciunul din noi nu avea prea multa carte, mai precis ne oprisem amandoi la 10 clase, nu ne-am gandit niciodata sa traim din altceva decat din munca campului. Si, bineinteles, asta am si facut, si asta fac si acum, cand am ramas singura... Din pacate, copii nu am putut avea, asta din cauza ca intr-o zi, beat fiind si furios ca lasasem vaca in trifoi, Mitica ma lovise in burta de ma nenorocise pe viata - dar asta e o alta poveste, ajung curand si la ea. Mai bine sa o iau in ordine.
La inceput, Mitica era om bun, de casa, bland si cumsecade. Asa a fost vreo 10 ani. Nu bea decat moderat, ca orice om, un paharel - doua la masa, si nici cu un deget nu m-a atins, decat in pat, cand era musai... De calcat stramb, iarasi nici nu se punea problema sa o faca. Barbatul meu ma avea pe mine, ma iubea, eu il iubeam la randul meu, asa ca armonia si stabilitatea cuplului erau asigurate. Primele semnale de alarma aveau sa apara abia dupa un deceniu de casnicie, atunci cand deja ajunsesem sa avem o gospodarie frumoasa, imbelsugata, cu de toate. Atunci i s-a pus deodata pata pe mine, reprosandu-mi pe sleau ca nu cad grea si nu raman bortoasa, de parca nu ar fi fost unul si acelasi lucru...
- Dar ce, nu sunt un barbat puternic si sanatos, Mirela? Nu bag presiune suficienta?
Ce puteam sa ii raspund?
- Mitica, nu stiu de ce nu cad grea si nu raman bortoasa, cum zici tu. Dar de bagat, tu bagi presiune mare. Asa ca hai sa nu ne pierdem speranta, si sa mai incercam!
Din pacate, insa, desi am mai incercat, nu am ramas insarcinata, asa ca barbatul meu avea sa isi piarda speranta. Si asta nu ar fi nimic. Grav a fost faptul ca a inceput sa bea vartos si sa devina tot mai violent, nu doar o data casunandu-i pe mine si bumbacindu-ma fara mila din motive mai mult decat puerile, cum ar fi faptul ca am lasat poarta deschisa si au iesit pasarile pe ulita, ori am taiat mamaliga cu cutitul il loc sa o tai cu ata... Si tot asa, pana cand m-am saturat sa fiu sacul lui de box, si intr-o seara, in care l-am prins treaz, i-am zis:
- Mai Mitica, ce ai tu cu mine? Ai uitat ce mult ne-am iubit si ca ne-am casatorit fiindca ne iubeam? De cativa ani, parca ai innebunit, zau asa! Bei pana te imbeti ca porcul, si apoi bati la mine ca la fasole! Mai trebuia sa te duci cu alta muiere, si atunci chiar ca aveai toate viicile...
Mitica nu mi-a raspuns nimic pe loc, insa, sincera sa fiu, nici nu pot spune ca asteptam un raspuns de la el. Stiam ce il facuse sa se schimbe, din omul bun si iubitor, in animalul agresiv cazut in patima bauturii: il durea faptul ca nu faceam copii. Nu o data, dupa ce se facea manga, ma invinuise ca sunt stearpa si ca e numai vina mea pentru ca el nu are mostenitor. Insa, pentru cat rau imi facuse, Dumnezeu avea sa ii dea curand o lectie de neuitat barbatului meu. Se intampla in urma cu cinci ani, putin dupa lasarea amurgului, cand, parca prevestind ceva rau, se starnise o vijelie din senin.
In acea seara, Mitica fusese la curve... Pentru ca, din pacate, in urma monologului meu, in care il admiram pentru ca macar imi era fidel, barbatului meu ii intrasera gargaunii in cap, si acolo ramasesera. Adica, mai pe romaneste, o apucase si pe drumul preacurviei. Se inhaitase cu niste tovarasi de pahar cu care bea la birtul satului si mergea impreuna cu ei la o casa de toleranta din comuna, de unde, insa, venea nu doar cu semne de ruj pe gat si miros de parfum ieftin, ci si cat se poate de nepasator fata de suferinta mea. Astfel, imi zicea direct, in fata, fiind cat se poate de nesuferit:
- Mirela, zi mersi! In seara asta esti libera, ca am fost la curve! Trebuie doar sa pui masa si sa o strangi!
Greu de spus ce simteam in acele momente! Cum insa il iubeam totusi pe Mitica, incercam sa inteleg ce era in sufletul sau fiindca nu avea copilul visat, chiar daca nu puteam sa ma impac cu traiul pe care il aveam cu barbatul meu in ultimii ani... Si, cum ziceam, veni si seara aceea blestemata, in care Mitica, intorcandu-se acasa beat mort de la curve, se puse cu pumnii pe mine din senin... Am fost mirata de comportamentul sau, caci in general cand venea de la bordel era linistit si nu se lua de mine, dar nu am zis nimic. Caci, de fapt, ce puteam zice, cand era cu tandara pusa si, chipurile, imi reprosa ca lasasem vaca in trifoi? Doar m-am ghemuit langa soba si am asteptat sa se descarce de nervi pe mine. Abia dupa ce a obosit sa ma loveasca cu pumnii si cu picioarele, si-a amintit ca era nemancat, si a zis ca de obicei:
- Mirela, zi mersi! In seara asta esti libera, ca am fost la curve! Trebuie doar sa pui masa si sa o strangi!
Din nefericire, insa, barbatul meu ma batuse asa de tare incat numai ce am dat sa ma ridic de pe covor, ca am lesinat. Iar cand m-am trezit, pe patul vecinei Aglaia, a carei fata, Marioara, era asistenta medicala la Clinica comunala, nu numai ca eram plina de vanatai, dar ma durea burta de simteam ca mor! Ce-i drept, nu era prima data cand ajungeam la Aglaia, insa de data asta imi era mai rau ca oricand, motiv pentru care Marioara a propus sa fiu dusa la spital.
Nu am sa lungesc inutil povestea mea, ci am sa va dezvalui direct bomba! Ei bine, nu stiam, dar, dupa ani buni de incercari urmate de frustrari, eram, in sfarsit, insarcinata! Sau, mai corect, fusesem... Pentru ca, in nebunia sa, Mitica ma lovise asa de rau incat nu doar omorase pruncul din pantece, dar, din spusele medicilor, nici nu mai puteam avea vreodata copii. Nu cred ca vi-l puteti inchipui pe nefericit la auzul vestii ca a dat cu piciorul, la propriu si la figurat, propriului copil... Credeam ca isi va pierde complet mintile, si nu alta, asa de tare urla, de l-a stiut tot satul!
Dupa cumplita intamplare, Mitica nu a innebunit, dar nici nu a mai fost omul de dinainte. Asa de mult l-a afectat fapta sa, incat nici mai mult, nici mai putin, el a decis sa se sinucida. Cel putin, asa am dedus eu, din moment ce s-a pus atat de tare pe baut, incat nu prea mai erau momente in care sa fie treaz. Bea pana facea pe el, vomita, iar facea pe el si iar vomita. Iar cand ii spuneam sa o lase mai moale cu tuica si cu vinul, ca il vor omori, tot ce putea sa baiguie, cu limba impleticita, erau vorbe de genul:
- Las’ sa mor, Mirela! Las’ sa mor, ca mult rau ti-am facut! Am omorat copilul nostru, asa ca nu merit sa mai traiesc... Las’ sa mor, Mirela!
Degeaba incercam sa il mint pe Mitica al meu, sa il conving ca a fost un accident si ca el nu are nicio vina... Pentru ca era totusi barbatul meu - chiar daca in ultimii ani se purtase cu mine ca un magar - si, intr-un fel, il iubeam in continuare, nu concepeam viata fara el langa mine... El se incapatana sa bea tot mai mult si sa manance tot mai putin. Iar ficatul sau, greu incercat in 53 de ani, nu avea cum sa nu cedeze in cele din urma.
Diagnosticul medicilor a fost ciroza. Boala asta l-a dat gata pe Mitica, in urma cu aproape 4 luni, lasandu-ma singura pe lume. Fiindca, nu stiu daca am apucat sa va spun, dar parintii mei au raposat demult, fara ca insa sa ma accepte accepte din nou ca fata lor; m-au renegat pana la moarte fiindca m-am maritat cu Mitica impotriva vointei lor... Frati sau surori nu am avut, copilul mi-a murit in burta cand era cat un bob de mazare, cu alte rude nu am tinut niciodata legatura. Asa se face ca, la 48 de ani, am ramas singura, fara mari aspiratii si fara sprijin la batranetea care mi se pare ca bate la usa.
Adeseori, in noptile in care nu reusesc sa adorm, reflectez la viata mea si incerc sa fac bilantul. Ma gandesc la cei 25 de ani traiti alaturi de Mitica, din care primii 10 au fost fericiti, incarcati de iubire si intelegere. Ma gandesc la intorsatura pe care au luat-o lucrurile in familie din momentul in care barbatului meu i s-a declansat inversunarea de a avea macar un copil. Ma gandesc la toata bataia de joc, nemeritata, de care am avut parte in urmatorii 10 ani, fiindca n-am ramas gravida. Si, desigur, ma gandesc la enorma suferinta pe care o citeam in ochii injectati ai lui Mitica in ultimii 5 ani si la mila pe care o starnea atunci...
Dragi cititori, asa cum va spuneam inca de la inceputul povestii mele, nu am crezut vreodata ca voi ajunge sa sufar atat dupa barbatul meu, luand in calcul tot raul pe care mi l-a facut si viata chinuita pe care am dus-o alaturi de el, cu exceptia anilor tineretii. Cu toate astea, va rog sa ma credeti: fara Mitica, nu numai casa e pustie, ci si viata mea. Practic, nu mai astept nimic, supravietuiesc in virtutea obisnuintei si imi traiesc fiecare zi fara ca zambetul sa imi revina pe buze. Merg la camp, muncesc ca o roaba si, in timpul asta, ca si in noptiile de insomnii, ma gandesc intruna la trecut. Niciodata la viitor. Cel mai mult imi doresc si incerc sa inteleg de ce Dumnezeu nu a oranduit altfel lucrurile, de ce nu a fost scris sa aflu din timp ca port un prunc in pantece, astfel incat Mitica sa revina pe drumul cel bun inainte sa ma loveasca si sa il ucida... Insa pana acum nu am reusit.
Tot ce am reusit deocamdata este sa admit faptul ca mor de dorul barbatului meu, asa cum a fost el, cu bune si rele. Fiecare zi fara el este mai neagra decat cel mai urat cosmar. As da orice sa il vad din nou viu, in casa, chiar si beat mort. Poate sa ma si bata, ca nu m-as supara. I-as da voie sa mearga si la curve, numai sa vina acasa. Pentru ca fara el, viata mea, in singuratate deplina, este de nesuportat. Si stau si ma intreb: daca asa simt acum, cat inca nu sunt chiar batrana, oare cand ma vor lasa puterile ce voi face? Cine imi va da o cana cu apa, daca barbatul meu, langa care am trait 25 de ani, nu mai este?
Sper sa nu fi fost prea patetica in cele ce v-am scris, dar am tinut sa pun suflet in randurile mele, si asa am facut. Este povestea vietii mele. O poveste trista, cu final trist, din care nu stiu ce invataminte se pot trage. Eu doar am vrut sa o spun exact asa cum a fost ea si sa afle lumea care o citeste ca mor de dorul lui Mitica. Acum ma duc sa bocesc iar...
Din aceeasi categorie:
Seful m-a facut la fel cum le-a facut si pe colegele mele
Sunt Mirela Pandispan, din Craiova, am 30 de ani si lucrez la un Institut de cercetare. Impreuna cu mine lucreaza si sotul meu, Marian, dar si cei mai...
Bărbatul m-a terorizat cu gelozia lui
Ma numesc Anca T. si am 40 de ani. Sunt casatorita de zece cu Mihai, in varsta de 45 de ani, cu care am si un copil, pe Sorin, de 15 ani. Avem o viata...
Cincisprezece ani am fost jucăria sexuală a bărbatului meu
Oare cum am putut fi atat de naiva? Atat de proasta... Pentru ca nu m-am lasat inselata si folosita de Nistor doi ani sau trei, ci 15 !!! Ne-am cunosc...
Tatăl meu o face pe mama soției, iar tatăl ei o face pe mama mea
De la bun inceput, tin sa va anunt ca povestea mea este absolut iesita din comun. Ea are accente ilare, insa de fapt este o poveste trista. Cum ar put...
TINETI MINTE!