Povestea mea este aparent dramatica, insa in fapt este una comica. Esentialul poate fi cuprins in cateva cuvinte: eu si sotul meu nu vorbim unul cu altul de 3 ani... Insa felul in care am ajuns aici, ce a declansat toata aceasta nebunie si modul in care s-a desfasurat si se desfasoara in continuare viata noastra - acestea sunt chiar demne de "cascadorii rasului". Si nu exagerez deloc. Va puteti inchipui cum ar fi sa stati o singura zi cu fiinta iubita in casa, dar sa nu vorbiti nimic? Sa nu scoateti o vorba? ...Ei bine, noi nu ne-am adresat nici macar un singur cuvant de 3 ani.

Toata tarasenia a inceput de la un fleac. Mai exact, de la faptul ca fiecare din noi dorea sa urmareasca un alt post de televiziune, si prin urmare ne-am "batut" pe telecomanda. Lucrul asta nu era deloc ceva neobisnuit, pentru ca eu si Nelu, sotul meu, locuiam singuri, in aceeasi casa, inca de cand ne-am casatorit, in urma cu 15 ani. Insa de fiecare data cand se mai intamplase sa ne ciondanim din pricina telecomenzii, se gasea unul din noi mai intelegator pe moment, incat sa lase de la el si sa stingem din fasa un posibil conflict...

In seara cu pricina, totusi, cum eu imi doream foarte mult sa vizionez ultimul episod dintr-o pasionanta telenovela mexicana, iar Nelu tinea mortis sa urmareasca un meci de fotbal din cupele europene, nu ne-am inteles si nu am mai cazut de acord, ca de obicei. Atunci a pornit toata nebunia, atunci s-a instalat tacerea in casa noastra...

Cearta a tinut peste o ora, timp in care fiecare din noi a spus multe vorbe nu tocmai ortodoxe. Amandoi eram foarte tafnosi, dupa ce la cina bausem impreuna o sticla cu vin rosu, asa ca ne infigeam unul intr-altul ca curcanii, si nu altceva. Din fericire, Nelu nu a fost niciodata un barbat agresiv, deci nu s-a pus problema unei dispute fizice... Insa la finele scandalului, dupa ce niciunul din noi nu mai apucase sa urmareasca emisiunea preferata, sotul meu era atat de manios incat s-a rastit la mine ca un apucat:

- Viorela, tine minte ziua asta! M-ai suparat mai tare ca oricand! Nici macar cand mi-ai dat cumplita veste ca ai pierdut sarcina, si prin urmare nu vom avea copilul visat, nu am fost atat de furios, atat de inciudat pe tine! Din clipa asta nu mai am ce discuta cu tine toata viata! Niciodata!

Degeaba am incercat eu sa aflu ce vroia sa spuna Iilie, in zadar l-am iscodit sa aflu ce are gand, caci intrebarile mele s-au izbit de un zid al tacerii.
- Nelu, ce inseamna asta, mai omule? Cum adica nu mai discutam? Ce vrei sa spui? Pana cand nu mai vorbim? Chiar ai de gand sa tii suparare o viata intreaga?... Nelu, si eu sunt la fel de dezamagita ca si tine, asa ca vorbeste cu mine, Nelu!

Nelu n-a vorbit cu mine, insa. Si nu a vorbit nu numai in seara cu pricina, dar nici a doua zi. Cand ne-am bagat in pat sa ne culcam, i-am urat "Noapte buna!", dar s-a intors cu spatele la mine si nu mi-a raspuns. La micul dejun, iarasi nu mi-a raspuns la salut, ba nici macar cand l-am intrebat cum doreste sa ii prepar ouale nu a catadicsit sa spuna ceva. Doar se uita la mine, serios, si nu zicea nimic. Motiv pentru care, la un moment dat, m-am infuriat si am rabufnit:

- Mai omule, tu esti sanatos la cap? Eu te intreb ceva, iar tu te uiti la mine ca vitelul la poarta noua si nu zici nimic! Bineeeee, Nelu... Daca asa stau lucrurile si te pui la ambitie cu mine, atunci afla ca nici eu nu mai vorbesc cu tine pana cand nu vorbesti tu. Hai sa vedem care pe care!
Acum, va spun deschis ca in acele momente blufam. Nu credeam ca ambitia prosteasca a sotului meu va dura prea mult, desi stiam ca, atunci cand isi pune in cap, poate fi mai incapatanat ca un catar lenes trantit la umbra intr-o zi torida. Dupa ce au trecut insa trei zile, si noi tot nu vorbeam unul cu altul, ci ne intelegeam numai prin semne, am realizat ca gluma se ingroasa. Si, o data cu ea, cresteau si frustrarea mea, nervii mei, dar... si ambitia mea. Eram tot mai decisa sa nu ii dau satisfactie lui Nelu si sa nu ii mai spun nimic inainte ca el sa imi vorbeasca, asa ca m-am inarmat cu rabdare si am asteptat. O saptamana. Doua. Trei. Apoi o luna. Doua. Trei. Si asa mai departe...

Ce este cat se poate de amuzant este faptul ca, dupa cum spuneam la inceputul povestirii mele, eu si Nelu chiar ne iubeam si inca ne iubim foarte mult. Asa ca, dupa numai cateva zile, supararea ne trecuse. Ramasese insa ambitia colosala de a nu vorbi primul. Nici eu, nici Nelu nu doream sa cedam. Si astfel s-a ajuns sa mancam intr-o liniste absoluta, sa comunicam scriind pe petice de hartie si chiar sa facem dragoste in tacere deplina, intelegandu-ne din priviri atunci cand urma sa variem pozitiile. Circ, si nu altceva! Dar, cu toate astea, trecuse mai bine de un an, si noi tot nu vorbeam unul cu celalalt; nici macar un singur cuvant nu ne spuneam, daca va vine sa credeti! Ne priveam uneori cu dusmanie sau ciuda, alteori cu drag, izbucnind amandoi in ras, insa de vorbit - nu ne vorbeam... Si atunci s-a intamplat ceva ce, speram eu, va face ca nebuneasca noastra competitie sa se incheie: am ramas, pentru a doua oara in viata, insarcinata!