Intamplarea pe care vi-o impartasesc in cele ce urmeaza este, din pacate, reala. Vreau sa va povestesc ce festa cruda mi-a jucat destinul in urma cu ceva timp si care au fost consecintele... Pentru ca evenimentele pe care le veti afla m-au marcat atat de intens incat nici azi nu pot spune ca mi-am revenit pe deplin. Amintirile sunt inca proaspete si ma bantuie noptile, nelasandu-ma sa dorm linistit.

Totul a inceput in ziua in care am cunoscut-o pe Daria, o zi din vara lui 2001, atunci cand eu aveam 36 de ani, iar ea 32. Daria era asistenta medicala, iar eu eram pacientul internat pentru o banala operatie de apendicita si care se indragostise de fata aceea draguta, subtirica si blajina in halat alb. Parea atat de suava si de ingenua! Nu am sa uit niciodata mirarea din ochii sai mari si albastri atunci cand, la iesirea din spital, i-am marturisit ca o plac si ca imi doresc sa iesim impreuna la o cafea. A acceptat totusi invitatia mea, si astfel se face ca in mai putin de un an aveam sa o cer de sotie si sa ne casatorim. Eram cel mai fericit barbat din lume, pentru ca nu stiam atunci ce stiu acum...

Casnicia alaturi de Daria a fost exact cum mi-o dorisem. Ea era o fata voioasa, zglobie, radea mult, dar cu toate astea avea o fire potolita, adora viata linistita, de familie si rar dorea sa iesim in oras. Nu imi amintesc sa ne fi certat vreodata cu adevarat serios in primii ani petrecuti impreuna, caci amandoi eram reconcilianti. Cand aparea o divergenta de opinii, nu se putea ca unul din noi sa nu lase de la el, astfel incat practic orice conflict era stins inainte sa izbucneasca... Asa de bine ne intelegeam, atat de tare ne iubeam. Insa nori negri aveau sa se adune, dupa circa 6 ani de casatorie, deasupra casei noastre.

Totul a plecat de la bani. Sau, mai exact, de la lipsa lor. Eu lucram ca electrician in domeniul minier, castigam binisor, si prin urmare n-aveam grija zilei de maine, desi Daria se plangea adesea de venitul ei ca asistenta medicala. A venit insa momentul in care Daria a implinit 39 de ani si deodata am realizat ca, dorindu-ne copii, nu mai puteam amana prea mult conceperea lor. Problema era aceea ca noi nu aveam conturi bancare si niciun alt fel de rezerve materiale, in conditiile in care analizele pe care trebuie sa le efectueze o viitoare mama, ca si costurile cresterii unui copil au fost dintotdeauna foarte ridicate. Motiv pentru care am purtat o discutie foarte serioasa cu Daria, in urma careia am tras concluzia ca singura solutie era sa plec la munca in strainatate.

Cum tocmai primisem, impreuna cu alti doi colegi, propunerea de a fi detasati pentru 6 luni la o exploatare din Iran, cu mentiunea ca urma sa castigam foarte bine, i-am spus sotiei mele cu toata convingerea:

- Daria, nu o sa ne fie usor, pentru ca ne iubim foarte mult si ne-am obisnuit sa fim zi si noapte impreuna! Insa peste numai cateva luni ma voi intoarce cu suficienti bani incat sa putem creste nu unul, ci trei copii. Hai sa avem incredere in bunul Dumnezeu, ca ne va ajuta sa ne indeplinim visul!

Sotia mea a fost foarte incantata de propunerea mea. Eram impreuna de 7 ani. Ne cunosteam foarte bine, ne iubeam si ne sustineam in toate. Aveam incredere oarba unul intr-altul si nici macar o data nu am avut vreun motiv de suspiciune privind fidelitatea si corectitudinea reciproca. Singura problema care ramanea era aceea a dorului mistuitor, care stiam ca ne va face viata un chin, insa cu multa blandete si intelepciune Daria a conchis:

- Silvian, ai dreptate, ne va fi greu unul fara celalalt, insa alta cale de a face rost de bani nu exista. In fond, sase luni nu sunt totusi chiar asa de mult... Vom vorbi la telefon, poate ne vom scrie si pe e-mail, si ne vom pastra iubirea nealterata de distanta care ne separa. Hai, insenineaza-te, vei vedea ca totul o sa fie bine!

Acum, privind in urma, pot spune ca intr-adevar cuvintele Dariei m-au inseninat la momentul respectiv. Am sperat din tot sufletul ca totul va fi bine, m-am rugat pentru asta si nu m-am indoit nicio clipa de reusita... Insa timpul avea sa imi demonstreze contrariul, caci, in final, nu a mai fost bine. Dezastrul, aveam sa aflu la intoarcerea mea in tara, de la un vecin de bloc si totodata bun amic, incepuse la nicio luna de cand eu am decolat cu destinatia Teheran. Atunci a observat Nicu, vecinul meu, pentru prima data un strain intrand in casa mea. Dar pana sa ajung sa discut cu Nicu trebuie sa vedeti cum am primit o lovitura dupa alta.