gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Fri14022025

Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...

Evaluare: / 1
1
Index
Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...
Pagina 2
Toate paginile

Ma numesc Valentina, am 40 ani si locuiesc in Bacau, impreuna cu fiica mea, Anamaria, de 20, cu sotul ei si cu fiul lor. Ei sunt familia mea, ei sunt tot ce mai am pe lume, tot ceea ce imi trebuie pentru a ma considera fericita. Stiu, s-ar putea spune despre mine ca vorbesc astfel din modestie. Dar nu e asa. Chiar sunt fericita cu ce am. Dupa ce ajungi sa nu ai nimic, abia atunci iti dai seama cat de mult inseamna putinul pe care il aveai. Eu stiu, fiindca am trecut prin asta. Am avut totul, am ramas fara nimic si acum, cand am ajuns sa am totusi ceva, nu-mi mai trebuie nimic in plus. In schimb, cunosc cazuri de oameni care au mult mai mult, au familii mari, au averi, au case de vacanta, si cu toate astea nu sunt fericiti. Tot mai vor, tot se lasa prada tristetii din cauza ca le lipse ste una sau alta. Ar trebui, acesti oameni, sa ia aminte la povestea mea, ca sa se convinga ca nu trebuie sa ai totul pentru a fi fericit.

M-am nascut la tara. M-am maritat de tanara, pentru ca am tinut sa ma marit domnisoara si pentru ca am avut norocul de a intalni un barbat adevarat, care sa ma merite. Sorin Boldeiu era inginer horticol si avea 30 de ani. Era genul de om cu capul pe umeri, pe care puteai pune baza. Un barbat serios, si aratos pe deasupra, pe care l-am intalnit la locul de munca (eram vanzatoare intr-o florarie de lux din oras) si de care m-am indragostit la prima vedere. Ne-am casatorit la circa jumatate de an de cand ne-am cunoscut, iar la 20 de ani dadusem deja nastere primului meu copil, Anamaria. La 27 eram insarcinata cu al doilea, si extrem de fericita. Toate imi mergeau bine, nimic nu parea sa prevesteasca dezastrul care avea sa se abata asupra mea si a familie mele.

S-a intamplat cum se putea mai urat. Eram in spital, gata sa il nasc pe Liviu, cand Sorin era accidentat pe trecerea de pietoni de care un sofer aflat sub influenta alcoolului. Bineinteles, nimeni nu mi-a spus nimic timp de trei zile, au incercat sa ma protejeze mintindu-ma ca Sorin era plecat intr-o delegatie in afara localitatii. Si au nreusit pe moment. Dar pana la urma, cand am vazut ca nu mai apare si ca nu raspunde la telefon, nu s-au mai putut eschiva si mi-au dezvalui adevarul: sotul meu murise. Ramasesem vaduva la numai 27 de ani. Nenorocirea lovise brutal in mine. Si daca ar fi fost singura... Era abia prima dintr-o serie lunga care avea sa urmeze....

De la moartea lui Sorin au trecut doi ani. Eu eram tot singura, nu aveam pe nimeni si nici nu-mi trebuia. Eram inca marcata de pierderea suferita, atat de marcata incat puteam jura ca nu-mi va mai trebui niciodata vreun barbat in viata mea. Parintii mei, batrani si destul de bolnavi, o duceau din ce in ce mai greu la tara, asa incat s-au mutat cu mine, ca sa ma ajute la cresterea copilor. Dar, fara sa-si dea seama, pe langa ajutorul dat, au adus in casa si problemele lor, care au devenit, firesc, si ale mele. Una peste alta, nevoile materiale au ajuns in scurt timp sa copleseasca veniturile casei, drept pentru care, in disperare de cauza am apelat la singura solutie la care puteam apela in acea situatie. O solutie dureroasa, care ma indeparta de copiii mei, dar pe care nu aveam cum s-o evit: am plecat la munca in Spania.

Cand am ajuns la San Sebastian, in Spania, trecusem de 30 de ani. Eram inca tanara si destul de atragatoare, in ciuda necazului care lasase urme pe fata mea. Asa incat nu-i de mirare ca ibericii m-au placut si au dorit, imediat ce m-au vazut, sa imi intre in gratii. Eu am fost insa foarte rezervata. Ma dusesem acolo sa muncesc, sa castig bani pe care sa-i trimit acasa, familiei, nu pentru distractie. Dar, stiti cum se intampla: cand e sa te loveasca, te loveste. In casa familiei la care ma angajasem ca menajera l-am cunoscut pe Pablo Molina, un barbat care se ocupa de parcul auto al proprietarului, un om destul de instarit, cu afaceri in domeniul imobiliarelor. Pablo a dovedit multa rabdare si bunavointa in ceea ce ma priveste si, incet-incet, a reusit sa ma cucereasca. La circa un an de cand am aterizat pe pamantul Spaniei, i-am cedat lui Pablo Molina, care a devenit al doilea barbat din viata mea. Il iubeam, si ma iubea. Simteam cum soarele iese din nou pe strada mea. Dar, cand mi-era lumea mai draga, nenorocirea m-a lovit din nou. De data asta, chiar mai rau ca prima oara.

Ca si data trecuta, cand am aflat vestea teribila eram insarcinata. Ma bucuram ca, dupa cum se parea, voi avea o fetita. Ii stabilisem si numele: Marta. Cand, intr-o seara, vine Pablo acasa (ma mutasem in apartamentul lui de la periferia orasului) si imi spune:

- Gina, draga mea, tine-te bine, caci am o veste foarte proasta pentru tine. Cea mai proasta dintre toate care se pot imagina...



Drumul spre fericire Când toți mă credeau terminată, m-am ridicat și am luat-o de la capăt...