Stiu ca multe povesti din acest site sunt deosebite, unele dintre ele cu adevarat incredibile, dar va rog sa ma credeti: cazul meu este special, este dintr-acela de care auzi o data in viata si pe care nu-l uiti niciodata. Am stat mult pe ganduri daca sa fac publica povestea mea, dar pana la urma, cumva din mandrie, ca si la insistentele mamei mele, am cedat si v-am scris, ca sa cititi si sa va cruciti. M-am gandit ca in felul acesta am sa pasez si altora din presiunea imensa care apasa pe umerii mei si ma face, zi de zi, noapte de noapte, sa ma intreb daca e adevarat ceea ce traiesc sau daca nu cumva totul nu-i decat un vis din care am sa trezesc la un moment dat si am sa rasuflu usurata.
Din nefericire pentru mine, cele prin care am trecut nu s-au petrecut nicidecum in vis, ci au avut loc aici, in viata reala...
Totul a inceput in urma cu douazeci de ani, atunci cand m-am maritat cu Ion Dobrin, un baiat de treaba de pe strada pe care locuiam si pe care il cunosteam din copilarie. Aveam amandoi 25 de ani, ne iubeam si ne faceam planuri de viitor ca orice cuplu de tineri casatoriti. Numai ca oricate planuri ne-am fi facut noi, nu le puteam duce la bun sfarsit fara suportul material necesar. Ori acesta era destul de subtire, cata vreme eu lucram coafeza la o frizerie din localitate, iar Ion era sergent in cadrul unei companii de genisti din cadrul armatei. Asa incat, departe de a ma intrista, propunerea lui, venita pe neasteptate, intr-un moment in care abia reusisem sa strangem bani pentru a plati intretinerea restanta, m-a suprins in mod placut:
- Eleonora, stiu ca are sa-mi fie tare dor de tine, dar altfel nu se mai poate: eu plec in Afghanistan! Am vorbit cu cineva influent, care mi-a aranjat plecarea si m-a asigurat: cu banii care se dau acolo, e de ajuns sa stau trei ani, pentru a ma intoarce cu cat ne trebuie pentru casa, masina, gradinita si multe altele. Ba chiar ne mai raman... Ce parere ai de asta?
Eu, fata simpla, din provincie, fara multa scoala, dar cu multa inima in mine, ce parere sa fi avut? Precum v-am spus, imi facusem planuri mari alaturi de sotul meu, unul dintre acestea fiind acela de a concepe, daca nu doi, macar un copil, caruia sa-i lasam, cand n-om mai fi fost, ceea ce aveam sa agonisim in viata. Ori fara bani, cum sa cresti un copil in vremurile astea nenorocite, si sa-i mai si lasi ceva drept mostenire? Asa ca am raspuns din tot sufletul afirmativ propunerii lui si, ca sa il conving de faptul ca apreciez modul in care era hotarat sa lupte pentru familia sa cu vicisitudinile timpurilor, am facut dragoste cu el chiar atunci, acolo, mai frumos si mai pasional ca oricand. Pasiune din care avea sa ia nastere, peste noua luni, baiatul nostru, Mihai. Dar sa nu anticipez...
Deci Ion a plecat sub arme, in misiune in Afghanistan, iar eu am ramas acasa, singura, insarcinata. La inceput aveam permanent vesti de la el, uneori chiar zilnic. Mai apoi, insa, scrisorile, ca si telefoanele, s-au rarit, pentru ca intr-un final, dupa vreun an sa inceteze complet. Am incercat pe toate caile sa dau de el, dar, cum internet nu exista in catacombele prin care isi desfasura el activitatea, iar oamenii de la garnizoana din tara erau foarte secretosi, am ajuns sa ma adresez comandamentului cu cereri peste cereri... Asta pana cand, intr-o zi, aveam sa primesc o instiintare oficiala in care mi se comunica ceea ce putea fi mai rau: Ion, sotul meu, era "Cazut la datorie". Cu alte cuvinte, el murise, in vreme ce eu si Mihai, fiul nostru, care era pe cale sa implineasca un an, il asteptam si ne rugam sa se intoarca sanatos...
Am fost devastata, atat de devastata incat numai femeile care si-au pierdut sotii pot intelege. Dar, ajutata de parinti, de prieteni si mai ales de micutul Mihai, al carui zambet era in stare sa miste pietrele din loc, am reusit sa ma adun si sa demarez procedurile pentru repatrierea corpului barbatului meu, in vederea asigurarii unei ingropaciuni crestine, asa cum se cadea. Dar, cand colo, o alta surpriza avea sa ma astepte odata cu inaintarea cererii de primire a trupului neinsufletit a lui Ion. Din cate aveam sa aflu de la comandantul unitatii in care fusese incadrat omul meu, moartea lui survenise in conditii oarecum neclare: se aflau, el si inca trei camarazi, intr-o misiune de patrulare in spatele liniei frontului, cand masina de teren cu care se deplasau a patruns pe un camp de mine defensive. Vehiculul s-a dezintegrat instantaneu si, impreuna cu el, si pasagerii dinauntru. Drept urmare, din corpurile lor nu ramasese mai nimic, singurele lucruri care dovedeau moartea lor fiind insemnele militare raspandite de jur imprejur, si ele aflate insa intr-o stare avansata de degradare.
Una peste alta, a trebuit sa accept explicatia comandantului si sa ma multumesc, in loc de trupul lui Ion, cu un sicriu in care se aflau numai niste haine militare si o decoratie post-mortem, plus o suma compensatorie. Astfel avea sa ia sfarsit primul meu mariaj, in urma caruia am ramas vaduva cu un copil de numai un an. Ma intrebam cu ce gresisem de ma pedepsea Dumnezeu atat de crunt, si nu gaseam raspuns. Speram ca, intr-un fel sau altul, sa se intoarca roata si de atunci inainte sa imi fie bine. Nu stiam atunci ca, de fapt, pierderea lui Ion era numai prima dintr-o lunga serie de lovituri pe care aveam sa le primesc din partea sortii si care avea sa faca din mine o martira in adevaratul sens al cuvantului.
Urmatoarea pierdere majora inregistrata in viata de cosmar pe care am dus-o pana la varsta la care alte fete continua sa copilareasca, a fost cea a lui Gheorghe Sandu, al doilea meu sot. Ma codisem mult pana sa il accept de sot, fiindca mi se parea ca trecuse prea putin timp de cand il pierdusem pe Ion. Dar la insistentele lui, care imi dovedise ca este om de isprava si barbat cu care se putea face casa, ca si ale parintilor mei, care ma presau sa las in urma trecutul si sa privesc inainte, am acceptat cererea lui in casatorie si am pornit alaturi de el in cea de-a doua experienta in calitate de sotie a unui barbat pe care il iubeam si care ma iubea. Din pacate, insa, timpul avea sa imi demonstreze ca asteptarile mele vizavi de Gheorghe vor fi fost desarte, pierzandu-l si pe el in acelasi stupid mod in care l-am pierdut pe Ion.
Ce s-a intamplat? Din cauza aceleiasi crize financiare care ne afectase pe mine si primul meu barbat, am acceptat propunerea lui Gheorghe ca el sa mearga la lucru in strainatate, castigurile obtinute acolo urmand a ne asigura prosperitatea pe ani multi de la intoarcerea lui acasa. Numai ca, la fel ca si Ion, Gheorghe nu s-a mai intors niciodata...
Gheorghe lucra ca maistru in industria petroliera, echipa al carei sef era obtinand succese in sir in diverse situatii-limita in care fusese pusa. Motiv pentru care a si fost detasat impreuna cu colegii intr-o localitate cu masive exploatari petroliere din apropierea orasului Aqaba, un mare port iordanian la Marea Rosie. Initial, stiind ce a patit primul meu sot in deplasarea sa in strainatate, am avut retineri in a-i acorda acceptul de plecare. Mai apoi, insa, gandindu-ma la sumele grase care urmau sa ne intre in cont, dar mai ales la nevoile lui Mihai si ale pruncului lui Gheorghe pe care il purtam in pantece, am acceptat, mai ales ca era vorba de un contract pe o perioada de numai doi ani. Din pacate, insa, nu aveau sa se implineasca cei doi ani cand am primit o scrisoare din partea Ministerului Muncii, prin care eram instiintata de faptul ca Gheorghe decedase intr-un mod la fel de stupid ca si Ion, mai exact intr-o explozie care se produsese la o sonda incorect asigurata de partenerii arabi. Si asta nu era tot, caci asemanarea dintre cele doua cazuri a mers mai departe, nici de aceasta data din corpul fostului meu barbat neramanand nimic. Tot ce am primit din Iordania au fost efectele sale personale si o suma compensatorie, e drept destul de consistenta. Dar suma imi trebuia mie, cand ramasesem din nou vaduva? Ce sa faca cu banii o femeie singura cu doi copii mici pe cap? Eram daramata.
Dar, cum se intampla de obicei atunci cand un om se afla in necaz sau traverseaza o perioada grea, Dumnezeu ii da puteri sa treaca peste toate. Cel putin mie intotdeauna mi-a dat. Asa ca la doi ani de la moartea lui Gheorghe m-am maritat cu Marin, un barbat din localitate, care si-a demonstrat, prin curtea asidua pe care mi-a facut-o, dragostea fata de mine si de cei doi copii ai mei, Mihai si Marcel. Am acceptat bucuroasa cererea lui de casatorie, ca si propunerea de a concepe impreuna un copil, ceea ce de altfel aveam sa si facem nu la mult timp dupa cununie.
Problema care a aparut, a fost, insa, aceeasi ca mai inainte: putinatatea banilor. Erau greu de crescut trei copii dintr-un singur salariu, cata vreme eu nu lucram, ocupandu-ma exclusiv de educatia baietilor (caci si al treilea meu odor, pe nume Matei, tot baiat avea sa fie). Marin era constructor, unul foarte bun. Unde punea el mana, iesea treaba ca lumea. Si atunci, in disperare de cauza, alta solutie de a o scoate la capat neavand, a trebuit ca el sa plece la lucru in Spania. Un alt dezastru se prefigura pentru mine si familia mea. Am simtit asta inca din ziua plecarii lui Marin, dar nu m-am putut opune in niciun fel: ce mi-era scris, trebuia dus pana la capat.
Cred ca deja intuiti ce s-a petrecut: si Marin, ca si Ion si Gheorghe, a murit pe melaguri straine, iar eu nu am primit din partea statului decat bani. Cum a fost posibila una ca asta? A avut loc un atentat cu bomba la o statie de metrou din Madrid, iar printre victime se afla si Marin al meu. I-au gasit actele de identitate printre ruinele constructiei si ramasitele omenesti imprastiate pe o distanta de cateva sute de metri. Si asa se face ca am ramas, la 40 de ani neimpliniti, a treia oara vaduva. Ce blestem greu cazuse pe capul meu... Si nu era totul. Partea cea mai suprinzatoare a povestii mele, care are sa va lase fara grai, abia urmeaza. Ce minune credeti ca s-a petrecut? Pe cine spuneam la inceput ca am pierdut si apoi am regasit? Nici prin gand nu va trece, asa ca hai sa nu va mai fierb: pe toti cei trei soti ai mei!
Intr-adevar, dupa vreo doi ani de la presupusa moarte a ultimului dintre ei, Ion, Gheorghe si Marin au aparut acasa, unul dupa altul, vii si nevatamati. Nu va puteti inchipui ce am simtit cand i-am vazut pe toti trei in carne si oase, cand eu ii stiam demult morti in Afghanistan, Irak si Spania. Am ramas socata, si asa sunt si acum, desi au trecut deja trei ani de la intoarcerea ultimului... Cum de scapasera cu viata? Mai simplu decat se poate crede. Ion coborase din autovehiculul cu pricina inainte ca acesta sa patrunda pe campul cu mine, ulterior cazand prizonier in mana talibanilor; Gheorghe nu patise absolut nimic, cel doborat de explozia sondei fiind un alt barbat cu nume identic cu al sau, de unde si confuzia in jurul mortii sale; iar Marin profitase de bomba de la metroul madrilen pentru a-si pierde urma in capitala spaniola si a putea lucra la negru...
Una peste alta, m-am pomenit cu trei soti, cu fiecare dintre ei avand un baiat. Altfel spus, eram nu bigama, ci chiar trigama! Si, culmea, tocmai ma aflam pe punctul de a ma marita din nou, Vasile, iubitul meu din acea perioada, hotarandu-se sa ma ceara de nevasta dupa ce ma lasase insarcinata... Sansa mea, daca o pot numi asa, a fost ca cei trei barbati intorsi din morti s-au dovedit oameni de inteles si nu ne-au dat, mie si copiilor, viata peste cap. Asa se face ca eu m-am maritat cu Vasile Parlea, iar ei si-au refacut vietile alaturi de alte femei, pe la mine trecand numai din cand in cand, pentru a vedea, fiecare, ce-i mai face baiatul. De la o vreme incoace, Vasile ma bate la cap sa plece bucatar pe un vas de croaziera, dar nu-l las in ruptul capului...
Din aceeasi categorie:
Contratimp. Când m-a vrut ea, n-am mai vrut-o eu...
Ma numesc Gabi, am 50 de ani si sunt din Constanta. Femeia de care va povestesc in continuare, Liza Ionascu, este o persoana cu 5 ani mai tanara decat...
Mărturisirile au atras tentativele de omor asupra mea
Barbati din intreaga tara, va rog sa cititi povestea mea si sa invatati ceva din ea! Nu faceti aceeasi greseala pe care eu am facut-o nu numai o data,...
De zece ani, eu şi Nistor ne iubim platonic, nu şi organic...
Nu stiu daca povestea mea este unica, dar eu cred ca este destul de rara. Si asta fiindca se intampla in multe casnicii ca unul din soti sa aiba o rel...
Mi-au murit patru bărbaţi şi nici celui de-al cincilea nu-i e prea bine...
Prima oara mi-am dat seama de asta pe la 19 ani. Eram o fata frumoasa, bucalata, cu parul saten si lung atarnandu-mi pana la mijloc. Aveam ochii mari,...
TINETI MINTE!