Tatălui meu

- Cum e, taica, ce numere au iesit?... Ca eu nu prea le mai vad bine!

Cel care intreaba este un batran rotofei, cu parul alb si ciufulit, nasul lung si ascutit, ochi tulburi si galbui, tradand o afectiune cronica la ficat, si cu un mincuscul aparat auditiv mascat dupa urechea dreapta. Singura cu care mai aude, caci cealalta de mult nu mai e buna de nimic.

- Trei, noua, douazeci si doi, patruzeci si cinci, treizeci si sase, paispe, ii raspunde tanarul pletos de langa el, aruncandu-i o privire sugestiva, incarcata cu un amestec de mila si surprindere. Ceva de genul: “Ia uite-l si pe mosu’ asta, il cauta moartea pe-acasa, si nu-l gaseste, ca e plecat la loterie, sa vada ce numere au iesit!...” Batranul, insa, nu remarca uitatura baiatului. Zice: “Ia vezi, s-a luat reportul?”, iar cand aude raspunsul : “Nu s-a luat! N-a iesit nimeni la categoria intai!”, se lumineaza la fata, schiteaza un zambet hotesc in coltul gurii si-si indreapta privirea undeva departe, dincolo de geamul agentiei loto:

- Nu s-a luat? Ha, ha, ha... Foarte bine! Saptamana viitoare ii fac! Al meu e reportul!

Sta asa cateva secunde bune, ingandurat si incrancenat in ingandurarea sa, dupa care se intoarce incet, repeta: “Da, da! Al meu e reportul! Nu ma las pana nu il iau!” si se indeparteaza de agentie la pas, tragand dupa el o sacosa cu castraveti.

- Da, da, cum sa nu? Al tau e, babalacule! rade zeflemitor in urma lui tanarul pletos, adaugand in soapta, desi mosul se departase si nu-l mai putea auzi: “Continua sa visezi, nu te costa nimic!”

Pe batran il cheama Dumitru, dar cunoscutii ii spun, cu totii, nea Mitica. Are 78 de ani, si joaca la loterie de la 18. De cand se stie, n-a avut decat un vis pe lumea asta: sa castige marele premiu, reportul, cu care sa asigure prosperitatea familiei, ajunsa, dupa ani de munca, intr-o situatie financiara daca nu precara, atunci cel putin jenanta. Tragerile au loc saptamanal, dar o varianta castigatoare apare numai o data la cateva luni, asa incat premiul creste de la saptamana la saptamana, banii se aduna de la tragere la tragere, ingrosand valoarea reportului. Visul lui nea Mitica si al altor cateva milioane de participanti la joc. “Ar cam fi cazul sa-i pocnesc si eu!”, se incurajeaza singur in fata vreunui vecin de bloc, cum ar fi costelivul Gheorghita (om harnic si lucrator priceput, desi e cunoscut in cartier mai ales ca betiv notoriu, si mai putin ca meserias), “ca, la cati bani am dat pana acum, in saptezeci de ani, cred le-as fi luat case la amandoi copiii!”. “Sigur ca da, nea Mitica! Acum vine si randul lu’ matale, n-are cum sa nu vina!”, ii intareste de fiecare data convingerile Gheorghita, tragand cate un gat din vreo sticla de vodca, asta desi, daca ar fi s-o spuna p-aia dreapta, omul ar putea baga mana in foc ca mosul n-o sa castige niciodata.

---------------------------------------------------------

Nu e om rau, nea Mitica. N-a fost niciodata. Atata doar ca e cam naiv. Sau, cum ii place lui sa se descrie, optimist. Ceea ce-i cam tot una, la o adica. Stie ca are o sansa la saptesprezece miliarde sa nimereasca varianta castigatoare, dar nu se descurajeaza, spera. Joaca, saptamanal, toti banii pe care reuseste sa-i stranga de la o sambata la alta. In zadar. Niciodata n-a castigat nimic.

Nascut pe undeva prin Teleorman, printr-o comuna uitata de lume, cu nume predestinat jucatorilor patimasi ca el - Comoara -, Craciun Dumitru, cum il cheama pe el in realitate, a venit in Bucuresti la 14 ani, a facut profesionala si s-a angajat mecanic la un atelier auto. Era prin cincizeci si ceva cand s-a angajat acolo, iar in nouazeci si sapte, cand s-a pensionat, tot acolo, la acel atelier auto lucra. In aceeasi cladire, in aceasi camera. A fost un om statornic, consecvent in munca, asa cum a fost si in pasiuni: amorul (e casatorit, de peste cincizeci de ani, cu Elena, devenita intre timp coana Lenuta...), loteria si, in ultimii ani, bautura.

Cat a lucrat, n-a baut mult. Bea si el, ca tot omul, o suta de tarie si doua-trei beri sau o baterie de vin pe zi. Beleaua a venit dupa ce a iesit la pensie, caci, mergand pe principiul popular “Am muncit o viata, de-acum inainte nu ma mai intereseaza, fac ce vreau!”, s-a apucat nea Mitica de baut vartos. A luat-o treptat, a marit doza in mod progresiv si, pe masura ce numele i se schimba din Mitica in nea Mitica, si pasiunea i s-a transformat in viciu. A ajuns, incet-incet, sa bea doua sticle de vodca pe zi, plus zece beri si ceva vin pe deasupra. Umbla, nea Mitica, pe strada, mai mult beat decat treaz, iar scandalurile cu sotia si cu baietii, care orisicat trecusera si ei de 25 de ani si nu mai erau copii, s-au inmultit de la o zi la alta, ajungand de notorietate in blocul vechi, din cartierul Pantelimon, in care locuiau.

Totusi, nici femeia, nici baietii nu-i purtau ranchiuna. Cand il mai prindeau treaz, incercau, cu duhul blandetii, sa-i explice ca nu-i bine sa faca ce face, ca se poate imbolnavi si muri, si pentru scurt timp se faceau intelesi. Apoi boala sa, alcoolul, reizbucnea cu furie, facand uitate stradaniile familiei de a-l ajuta sa scape de ea. Atunci, nevasta, ca si baietii, de altfel, ii dadea, vezi Doamne pe ascuns, bani, gandind ca, vorba aia, daca de facut nu se mai face bine, daca e sa moara, macar sa moara fericit. Si nea Mitica lua banii, isi depunea regulat biletele la loto - juca, dintotdeauna, aceleasi numere, nu nu le schimba niciodata- , anunta lumea: “Gata, le-am pus! Saptamana asta le iau reportul!”, dupa care se ducea si, de cat ii mai ramanea, isi cumpara bautura...

Acum, la 78 de ani, e bolnav rau nea Mitica. Ciroza i-a mancat aproape intreg ficatul; scuipa sange, elimina bucati insangerate chiar si pe anus, iar batistele ii sunt si ele rosii de la cat ii curge pe nas. Diabetul l-a lovit si el, inima il inteapa zilnic, iar varicele groase cat degetele i-au umflat picioarele cat butucii. Dar, cu toate astea, nu se lasa: de mai bine de cinci ani a renuntat complet la bautura si, chit ca abia se mai tine pe picioare, tot iese de doua ori pe saptamana din casa, o data sambata, sa-si puna biletele, si o data lunea, sa vada rezultatele. E drept, acestea sunt transmise si la televizor, dar la ore tarzii, cand el e deja obosit si adormit. Si, oricum, pana nu vede el numerele scrise negru pe alb, publicate in ziar sau afisate pe geam, la agentie, parca tot nu crede ca alea sunt. Asa e el, mai de moda veche, a auzit candva de unul care s-a bucurat ca a castigat, si cand colo nu castigase, saracu’, si a cazut jos si a murit de oftica, asa ca nu vrea sa pateasca si el le fel...

Ajuns acasa, palid si cu ochii mai galbeni ca niciodata, dusi de tot in fundul capului, nea Mitica este luat in primire de coana Lenuta:

- Cum e, ai castigat ceva? Ai luat reportul?

Nu ca ar banui macar pentru o clipa ca a castigat omul sau, dar ca sa nu se simta el prost ca nu e bagat in seama, ca nu se intereseaza cineva si de “cauza” sa.

- Nexam ! N-a fost sa fie nici de data asta! raspunde mosul pe un ton ciudat de vesel, adaugand in stilu-i cunoscut: dar nu-i nimic, e si saptamana viitoare o tragere. Atunci ii fac, le iau reportu’!

Satula de placa asta, pe care a auzit-o de sute de ori in ultimii cincizeci de ani, femeia baguie numai un: “Da’, cum sa nu! Cunosc povestea!”, adauga: “Mai bine hai incoa, ca-i masa gata!” si se intoarce la ale sale, in bucatarie. Vazand-o dusa, batranul se indreapta catre baie, scuipa o bucata de carne insangerata, se apala pe maini si pe fata, se clateste pe gura, scapa un: “Mama ei de viata!” printre dinti si vine la masa.

E trecut de sapte seara si intre timp s-au intors si baietii de la serviciu. Sunt mari, de-acum, baietii, are fiecare rostul sau: casa, familie, copii... Nu o duc foarte bine, ca nu prea au avut nici ei noroc in viata, dar nici foarte rau; sunt, cum s-ar zice, in randul lumii. Daca tatal lor n-a fost in stare sa le ia, ca la alti colegi, case in centrul Civic... Cand ii vezi, se grabesc la ale lor, au si ei tot felul de probleme si greutati; dar, cu toate astea, in drum spre casa nu se poate sa nu se abata, ca de obicei, pe la parinti, sa vada ce mai fac. Asa si acum. Il gasesc pe nea Mitica la masa si-l intreaba: “Cum e, te simti mai bine? Parca arati un pic mai bine!”, dupa care, vazand ca el, drept raspuns, nu face decat sa ridice in umeri, o iau pe partea aialalta: “Ce-ai facut, iarasi ai pierdut la loto? Lasa ca ii prinzi tu saptamana viitoare, tot le iei tu reportul!”. Dupa care se intorc spre mama lor: “Arata tot mai rau asta batranu’. Mult nu o ma duce!”. Iar la plecare, firesc, le lasa fiecare niste bani, ei pentru mancare si medicamente, iar lui pentru loterie...

Dupa masa, nea Mitica trece din nou pe la baie, mai umple o batista de sange, dupa care se baga in pat sa se culce. Respira greu si, de frica sa nu-l podideasca sangele pe gura si sa se inece in somn, coana Lenuta il controleaza din cand in cand, sa vada cum mai e. Imediat cum adoarme el, baietii si mama se strang in sufragerie si au o discutie tainica, in soapta; au, ei trei, un secret al lor, pe care e musai ca nea Mitica sa nu-l afle. Mai ales acum, cand, dupa spusele medicilor, e in faza terminala, mai mult de-o luna nu mai are de trait. De altfel, deja s-au resemnat cu totii, s-au obisnuit cu gandul pierderii lui; i-au cumparat si hainele de inmormantare, si sicriul, iar saptamana trecuta coana Lenuta a trecut pe la cimitirul Pantelimon 2, unde au ei loc de veci, sa mai curete locul si sa vorbeasca cu cineva pentru cruce...

---------------------------------------------------------

E din nou luni, trecut de orele amiezei. De la cele de mai inainte a trecut, pe nesimtite, inca o saptamana. Nea Mitica se simte din ce in ce mai rau; abia se mai poate da jos din pat. Coana Lenuta plange incontinuu, pe ascuns, sa nu o vada el, dar in fata il serveste zambitoare cu tot felul de mancaruri deosebite si dulciuri de care-i plac lui. Acum ea e tot la bucatarie, cand il aude strigand-o in mod repetat:

- Femeie, femeie!

Coana Lenuta vine repede la el si-l gaseste pe marginea patului, imbracat cu unele dintre cele mai bune haine ale sale. Se uita la el cu mirare, cand il aude iarasi bombanid-o:

- Ia vezi, femeie, mi-am asezat bine gulerul la camasa, ca nu stiu? Si adu-mi si mie aparatul ala de urechi, de unde l-ai pus!

Femeia ii aranjeaza gulerul si intreaga tinuta, ii pune aparatul auditiv dupa ureche si, desi cunoaste raspunsul, nu se poate abtine sa nu-i puna totusi intrebarea:

- Da’ unde te mai duci, omule, nu vezi, in ce hal esti? De ce te-ai sculat? Baga-te inapoi in pat si vezi-ti de batranetea ta si de bolile tale. Un’ te duci?

- Unde ma duc, unde ma duc? La dracu’ in praznic ma duc! se enerveaza mosul instantaneu, nemultumit de intrebarea muierii. Apoi o lasa putin mai moale: “Parca n-ai stii unde ma duc? Ma duc la loto, sa vad ce numere au scos astia aseara!”. Face o pauza, cat se incalta, dupa care, inainte de a parasi incaperea, adauga, cu siguranta sa inconfundabila: “Astazi le-o fac! Le iau reportul! Simt asta! Simt ca a venit si ziua mea!”

Coana Lenuta da a lehamite din mana, repeta vorbele din urma cu o saptamana: “Da, da, stiu!” si-l conduce pana la lift. In mod normal, dupa iesirea lui pe usa, ar incepe sa se roage in genunchi, in fata icoanei, si sa planga. Astazi, insa, nu plange. Se repede numaidecat la telefon, formeaza un numar de mobil si-i spune persoanei care raspunde:

- Doamna Angelica? Acum a coborat! Cam in cinci minute trebuie sa ajunga la mata!

Intr-adevar, batranul iese din bloc, urmarit de privirile atente ale sotiei, aflata, ca intotdeauna, pe balcon, traverseaza grijuliu strada si, cam in cinci minute, ajunge la chioscul de ziare de vizavi. Zice: “Sarut mainile, doamna!” si, inainte de a scoate banii din buzunar, isi arunca ochii pe «Prosport»-ul expus pe taraba. Nu e sigur de ce vede, asa incat se uita o data, se uita a doua oara, se freaca la ochi, apoi se uita inca o data, si inca o data, si inca o data... Si parca tot nu-i vine sa creada. Numerele extrase, scrise mari, in partea de jos a paginii, sunt: noua, douazeci si unu, douazeci si cinci, patruzeci si patru, treizeci si sapte si treisprezece, adica toate cele sase pe care le joaca el de la varsta de 18 ani. Simte, pe loc, cum inima incepe sa-i bata mai repede si, parca speriat de posibilitatea unei greseli, trage un alt ziar, mai de la fundul teancului, si se uita si pe el. La fel: noua, douazeci si unu, douazeci si cinci, patruzeci si patru, treizeci si sapte si treisprezece. Si-l apropie de fata, il strange la piept, priveste inspre cer si rosteste cuvintele: “Multumesc, Doamne! N-am trait degeaba pe lumea asta!”.

- Ce e, ce s-a intamplat? il intreaba nedumerita vanzatoarea.

- Ce sa fie? raspunde, iritat parca de faptul ca femeia nu intelege inca, mosul. Am castigat! Asta s-a intamplat: am castigat! Am luat reportul!

---------------------------------------------------------

Dupa ce-si mai revine putin din starea de soc in care se afla, nea Mitica cumpara zece ziare, sa aiba sa dea cate unul si la baieti, si la rude si la prietenii care il luau peste picior cand le spunea: “Al meu e reportul! Nu ma las pana nu il iau!”. II spune vanzatoarei: “Am plecat, doamna Angela! Ma duc sa vad mai verific o data biletul, sa nu-mi fi batut aia vreun numar gresit acolo, si-apoi sa vad ce fata o face nevasta-mea cand o auzi ca am le-am luat reportul. Pun pariu ca o sa creada ca fac misto de ea, da’ si cand i-oi arata ziaru’... cred ca o sa cada jos!” si se indeparteaza de taraba.

Priveste, din mers, in sus, catre balconul de la care stie ca-l urmareste coana Lenuta, ii arata semnul victoriei si pachetul de ziare de sub brat, dupa care se indreapta, mai sprinten ca niciodata, catre agentia loto de la prima statie. Ajunge greu, cam in zece minute, caci este nevoit, pe drum, sa se opreasca sa-si mai scuipe o data sangele din gat, dar ajunge. Se uita la panoul pe care sunt afisate numerele cu o emotie ciudata, vecina cu spaima, de parca i-ar fi frica sa nu cumva sa vada afisate alte numere decat cele din ziar, si intr-o secunda se lumineaza: sunt aceleasi: noua, douazeci si unu, douazeci si cinci, patruzeci si patru, treizeci si sapte si treisprezece. Ale lui. Agentia este inchisa, nu-i nimeni prin preajma cu care sa poata comenta. Asa se intampla mereu luni dimineata: vine fata, afiseaza numere castigatoare si pleaca, e ziua ei libera. Deci n-are de ce sa mai zaboveasca, nea Mitica. Baguie numai: “Reportul! Am luat reportul!” inchide ochii, ii deschide, mai parcurge o data lista cu numerele afisate, repeta: “Noua, douazeci si unu, douazeci si cinci, patruzeci si patru, treizeci si sapte si treisprezece. Ale mele, numerele mele!”, si pleaca acasa.

Ajunge mai greu ca la venire si, cum intra pe usa, este luat la rost de coana Lenuta:

- Da’ pe unde ai umblat pana acum, omule? De ce-ai stat atat? il intreaba, pe un ton de om ce vrea sa para ingrijorat, dar pare mai degraba amuzat, femeia. Ori oi fi luat reportul, si te-ai caznit sa-l aduci pana acasa, de greu ce era?

Vorbele, spuse in felul in care au fost spuse, il dureau altadata rau pe nea Mitica, desi nu lasa sa se vada. Acum, insa, cand nu mai are de ce sa fie afectat de ele, realizeaza si el ca de fapt nu era nici un fel de repros in glasul sotiei, ca nu-l certa in nici un fel, doar incerca sa-l amuze, sa-l faca sa uite de insuccesele care se tineau lant si care adusesera familia Craciun in situatia in care se afla de cateva vreme. Sa-l imbarbateze, pana la urma.

Privind in alta parte, de parca ceea ce urma sa spuna nu era catusi de putin important, nea Mitica nu raspunse decat: “Ba sa stii ca l-am luat! Am luat reportul! A venit si ziua mea!” Dupa care arunca teancul de ziare pe covor, trage unul din ele la intamplare si, intre doua flegme pline de sange in batista si un acces de tuse urat, cu inecaturi, adauga: “Ia de te uita ! Uita-te bine, ca asa ceva n-ai sa mai vezi cat oi trai!”

Spunand acestea, ii paseaza ziarul sotiei, se duce si umbla in sertarul in care isi tine biletele jucate, le ia si, cu mana dreapta tremuranda, stanga fiindu-i ocupata de batista rosie de la nas, le strange la piept. Apoi se asaza pe marginea patului, sta putin acolo si se urca de tot in pat. Se intinde pe spate, tuseste iarasi de cateva ori greu, cu rosu, se mai uita o data la numerele de pe bilet, apoi la cele de pe ziar si le citeste rar, cu glas scazut: noua...douazeci si unu.. douazeci si cinci... patruzeci si patru...treizeci si sapte...treisprezece... Intr-un final, lasa ziarul si batista si, tinand inca biletul in palma, pune mainile pe piept si adoarme.

---------------------------------------------------------

- Gata, s-a terminat? Cum a fost? il intreaba doamna Angelica, pe Viorel, fiul cel mare al lui nea Mitica. Am vazut ca a venit multa lume. A fost si Gheorghita, nu? Nici nu stiam ca a iesit din spital...

- A venit, ca l-a iubit lumea, raspunde baiatul. Iara Gheorghita, prietenul lui de pahar, mai mult ca oricine. N-ati vazut ce plangea, saracu’?... Dupa care face o pauza de cateva secunde, ofteaza si adauga:

- L-au iubit oamenii, ca, asa cum era el, era un om bun. De-aia l-a si tinut Dumnezu atata, 78 de ani, ca a meritat. Cine mai traieste atat, si la oras, in vremurile astea?... Dumnezeu e sus si vede, si stie el cum sa le randuiasca, nu le lasa asa, la voia intamplarii...

Urmeaza o noua pauza in vorbire, un nou oftat si, pana la urma, inevitabilul se produce: Viorel izbucneste in plans. Un hohot sfasietor, de barbat in toata firea redevenit copil, un hohot cum rar se aude pe lumea asta. Imediat, doamna Angelica sare de dupa ghereta, vine la el, il strange la piept si-i zice pe un ton parintesc:

- Gata, gata! S-a teminat, gata! Linisteste-te, s-a terminat...

Baiatul se afla, impreuna cu fratele sau, Vasile, putin mai mic ca varsta, dar mai stapan pe sine, la taraba de ziare a doamnei Angela. Sunt aici de mai bine de o ora. Au venit sa-i multumeasca pentru ceea ce a facut, pentru ajutorul dat la «castigarea» reportului de catre tatal lor si sa mai povesteasca una-alta. Femeia, una simpla, din popor, rumena la fata si usor impresionabila, reuseste in cateva minute sa-l mai linisteasca pe Viorel, dupa care, desi vrea sa para cat de cat tare pe situatie, nu se poate abtine sa nu repete, cu jumatate de gura, mai mult soptit decat vorbit, cele spuse de inca vreo trei ori ceva mai inainte:

- A fost un om bun, nea Mitica! Rar mai vezi altul ca el, asa amabil si gata sa ajute pe toata lumea, oricand, la orice ora... Ca mai bea si el ceva acolo, asta e! Nimeni nu-i perfect. Mai ales ca n-a baut mult, numai vreo cinci sau zece ani, pare-mi-se...

Dupa care ii ia pe cei doi baieti pe dupa umeri, ii mangaie parinteste, ca pe niste copii, pe cap, si ofteaza:

- Da’ si voi, mai, baieti, ori stiu ca l-ati iubit, ori nu l-a mai iubit nimeni... Ce ati facut voi pentru nea Mitica, copii, a fost minunat! Nu se putea ceva mai frumos pentru el, decat sa castige reportul inainte sa moara. Doar pentru asta a trait, doar asta l-a tinut in viata atatia ani, cu toate bolile pe el, saracu’. Oricum, sa stiti de la mine: a murit fericit!

Baiatul cel mic o aproba: “Da, asta asa e, a murit fericit!”, dupa care adauga: “Dar parca era mai bine sa mai traiasca doi-trei ani macar...”. Doamna Angelica apuca sa-i mai raspunda numai: “Ce sa facem, asta-i viata. Pana la urma, cu totii ne ducem!”, ca cei doi baieti o saluta respectuos, ca pe un adevarat membru al familiei: “Sarut mana! Si, inca o data, va multumim frumos!” si se indeparteaza de taraba.

- Hai sa mergem acasa! spune Vasile, desi incepusera deja sa se deplaseze in directia casei.

- Hai! ii raspunde Viorel, cu voce joasa.

Cei doi baieti merg la pas, cu capul in pamant, cazuti si la propriu, si la figurat. Sunt tristi si arata ca niste oameni tristi. Sunt nerasi, imbracati in negru, ca de doliu. Vin de la inmormantarea tatalui lor, nea Mitica. L-au gasit luni mort in pat, cu biletul “castigator” in mana. Langa el, plangand in genunchi, la capatul patului, au gasit-o pe mama lor... Astazi l-au ingropat, tocmai veneau de la cimitir, cand s-au gandit sa se opreasca pe la doamna Angela, sa-i multumeasca inca o data. De dragul lor, ca-i stia de mici si stia ca-s baieti de treaba, dar si de dragul lui nea Mitica, pe care-l cunostea parca de-o viata si stia care-i visul lui, reportul, acceptase femeia sa schimbe «Prosport»-ul adevarat, de luni, cu un altul, adus de ei de la o tipografie si in care figurau drept castigatoare la tragerea de duminica numerele lui, pe care le juca mereu, in locul celor reale. In felul acesta, ajutati si de Mariana, fata de la agentia loto, care a inlocuit, cu putin timp inainte de sosirea batranului, tabela de afisaj, iar dupa plecarea lui a schimbat-o la loc, au reusit baietii sa-i faca tatalui marea bucurie a vietii si sa-l ajute sa moara impacat cu gandul ca si-a implinit visul, si-a atins telul: a luat reportul. Le-a lasat bani de case in Centrul Civic, asa cum au facut si tatii altor colegi cu fiii lor...

---------------------------------------------------------

E luni dimineata si Viorel si Vasile, baietii lui nea Mitica, se afla in fata agentiei loto, cautand infrigurati cu privirea numerele extrase cu o seara inainte:

- Ia citeste, ma, Vasile! Zi-le pe rand! Spune, ce numere au iesit?

- Unsprezece, patruzeci si opt, douazeci si cinci, treizeci, douazeci si doi... si ultimul e sapte. Nici unul de-al nostru.

- Ba, cum sa nu? Nu-l avem pe douazeci si cinci? Il avem! Tot e bine pentru inceput. Ca vorba aia, tata a jucat o viata si n-a castigat niciodata, iar tu vrei sa castigam de prima data? Incet, cu rabdare, asa se ia reportul...

- Da, da, cu rabdare, cu rabdare... Fara graba. Doar e si saptamana viitoare o tragere, nu?...

Din aceeasi categorie:

Tudor, fericit pe ultimul drum

Pe soseaua Pantelimon trece, joi dupa-amiaza, un mic convoi funebru. In frunte e un preot batran, cu barba alba, lunga, insotit de un tanar imberb ce ...

Citeşte mai mult...

Pomană preferențială

La patiseria de langa Piata Rosetti e coada. Miroase frumos, a mancare proaspata, si lucrul asta atrage multi clienti. Intre cei asezati la rand acum,...

Citeşte mai mult...

Moarte tristă în acvariu

Langa Piata Gemeni, un grup de gura-casca e strans in fata unitatii in care se vand acvarii si pestisori. Aici, un burtos explica unui ochelarist ce c...

Citeşte mai mult...

Razbunare sângeroasă pe o ploaie torențială de vară

E vara. Lumea pare mai vesela, chiar daca nu e, viata pare mai frumoasa chiar daca nu e, viitorul pare altul, chiar daca nu e. Pana la urma, totul se ...

Citeşte mai mult...