Gara Basarab, vineri dupa-amiaza. Pana la plecarea personalului de Rosiori nu mai sunt decat cinci minute. Trenul e tras in statie, la linia 3, de aproape o jumatate de ora, dar oamenii continua sa apara, in graba, dinspre biroul de informatii. Unii alearga pe peron, unii vin cu trolere dupa ei, claxonand intermitent din trompete, sa se dea lumea din fata lor, iar altii, mai inceti si mai calmi, se deplaseaza la pas pe peronul alaturat, oarecum liber.
Trenul e arhiplin. Usile compartimentelor sunt deschise si inauntru se sta in picioare; pe culoare, se sta gramada; pe holuri si in burdufurile de trecere dintr-un vagon intr-altul, se sta chircit. La usi, calatorii intarziati, agatati cu cate o mana de cate o bara, stau intr-un picior, implorandu-i pe cei de sus sa avanseze, sa mai urce putin, sa mai faca un pas. Cativa, mai “destepti”, se orienteaza: ii roaga pe cei de jos sa-i impinga de fund si sa-i arunce pe geamuri. Cazand peste cei intinsi pe jos, pe culoare, calcand pe bagajele si fetele lor, acestia izbutesc totusi sa-si gaseasca un loc si sa evite ramanerea in statie.
Peste putin timp, tocmai cand trenul este anuntat la megafon, pe peron patrunde o femeie marunta, cu piept robust si fund indesat, care tine in mana stanga un geamantan mare, de piele, iar in cea dreapta o sacosa voluminoasa, plina cu mancare. Ea avanseaza rapid, jucandu-si la fiecare pas, mult in lateral, sanii puternici si, cand ajunge in capatul trenului, striga la impiegatul de miscare: “Asteapta, nu-i da drumul! Vreau sa urc si eu!” Barbatul rade, dandu-si seama ca incercarea ii este sortita esecului, dar asteapta, nu-i da drumul.
Langa el, controlorul nu-si poate retine un gest obscen, relativ la fundul colosal al femeii si o remarca vizavi de tatele ei imense: “Strasnica femeie! Mi-ar placea s-o cotrolez pe putin! Macar de-ar reusi sa urce…” Femeia nu-l aude insa. Disperata, fuge catre un geam deschis si incearca intrarea fortata, dar nu o reuseste: are forme prea bine conturate, prea proeminente, care nu-i permit accesul prin fanta ingusta. Asa ca, neavand alta solutie, se duce la usa ultimului vagon: “Hai mai sus! Hai, ca mai sunt oameni care vor sa urce!! Doar n-o sa ramanem pe jos!”
Aici, un buchet de oameni atarna pe scara, implorandu-i pe cei mai de sus sa se mai stranga putin, ca sa se poata inchide usa. Vazand-o pe impresionanta femeie ca doreste si ea atasarea, cand, de fapt, si ei abia se tin, o lovesc cu picioarele si tipa la ea: “Unde mai sus, femeie? Unde vrei sa te mai urci si tu, nu vezi ca nu mai ealoc?”, dandu-i sfatul sa ramana in statie: “Asteapta, ca mai e un tren mai incolo!” sau sa incerce la alta usa. Ea isi da insa seama ca la toate usile e la fel si insista: “Hai mai sus! Hai, ca se poate! Trebuie sa se poata!” Pune varful unui picior pe treapta de jos a scarii, prinde bara cu o mana si, scremandu-se din toti rarunchii, impinge distrugator: “Ieeah!” Surprinzator, o parte a rezistentei celor de sus cedeaza si doua-trei persoane din cele din fata femeii reusesc sa urce. Placut impresionante de efortul ei, benefic tuturor, ceilalti isi schimba parerea despre ea: “Bravo, femeie, esti mare!” si o roaga frumos: “Mai impinge inca o data asa, si ne vedem cu totii in tren!”
Bucuroasa ca a gasit intelegere: “Ei, ati vazut ca se poate?”, teribila femeie isi incordeaza muschii si forteaza inca o data. Impinge napraznic, facandu-i pe patru insi din dreptul usii opuse sa geama sub presiunea fortei de strivire si sa urle de durere: “Aaaaah! Aaaaa-aah!” Si reuseste. Tocmai cand impiegatul ridica steagul galben si se aude fluierul locomotivei, femeia pune al doilea picior in tren si trage usa dupa ea. Din jur, aprecierile laudative la adresa ei nu contenesc: “Doamna, ati fost magnifica!”; “Cucoana, daca nu erai indeajuns de puternica sa impingi asa, si-acum eram pe scara. Ai fost nemaipomenita!”; “Ce forta, Doamne, ce forta!” Mandra, ea da din cap si tace.
Trenul prinde viteza si miscarile oscilatorii induse in corpurile calatrilor ii mai asaza cat de cat. Loviti unul de altul, striviti unii in coapsele altora, oamenii asuda abundent. La randul ei, femeia care fortase patrunderea reuseste sa lase geamantanul jos si sa se stearga cu maneca de la haina transpiratia de pe gat si dupa ceafa. Vazand negreala care ramane pe batista la terminarea operatiei si sudoarea care continua sa-i curga din cap pe obraji, isi da seama ca pentru ea greul abia incepe si le propune celor de fata: “Alo, alo, voi de colo! Ascultati aici la mine, ce va spun, c-ati vazut, pana acum am avut dreptate! Deschideti usa de la toaleta si intrati cativa acolo! Si luati si bagajele celorlalti, sa mai facem putin loc aici!”
La inceput ezitand: “Ce vorbesti, cucoana? Da’ dumneata de ce nu intri? Tu stii ce-i acolo?”, calatorii isi dau seama ca cu femeia nu-i de glumit si, de voie, de nevoie, sapte dintre ei, cinsi barbati si doua femei, trag de usa care scrie WC si intra. Instantaneu, pe culoar razbate un damf de closet proaspat folosit, care ii face pe multi sa-si duca mainile la nas. In scurt timp, insa, datorita curentului care se produc prin deschiderea geamului de la toaleta, mirosul se imprastie si, considerandu-se intrati in faza liniara a calatoriei, oamenii incep sa discute unii cu altii.
Dupa vreo zece minute de mers, cand trenul abia prinde viteza ca lumea, din multimea inghesuita pe culoar se aude un glas cunoscut: “Aoleo, burta! Nu mai pot, ma doare burta! Am nevoie la toaleta!” E glasul femeii cu pieptul mare, care, arcuita de mijloc, se tine cu mainile de abdomen, acuzand dureri locale. La inceput deranjati: “Ce dracu, doamna, faceti manevre cu noi? Acum intram, acum iesim?”, cei sapte inteleg ca altfel nu se poate si ies din closet. Gemand din fundul pieptului: “Aaaa-ah, aaaa-ah!”, femeia intra in locul lor, da jos doua valize de unde erau puse si se asaza pe scaun. Sunete infundate, chinuitoare razbat dinauntru, facandu-i pe oamenii de sa comenteze: “E stricata la stomac!”; “Da, e rau de tot. Probabil ca are diaree, n-auziti cum face?”
Dupa vreo zece minute, gemetele si sunetele inceteaza. Pregatindu-se sa-i faca femeii loc sa iasa, barbatii de pe hol isi intaresc unii altora convingerea ca au procedat corect: “Hai ca-i gata! Asta a fost! Ce era sa-i facem, doar nu puteam s-o lasam sa faca pe ea?”; “Bineinteles, e ceva omenesc! Se putea intampla oricaruia dintre noi! Si-apoi, daca nu impingea ea, poate nici nu mai apucam sa ne urcam noi, nu?” Omului ii dau dreptate toti: “Da, da. Gata, dati-va la o parte! Faceti loc, ca iese!” Si intr-adevar, imediat, frecandu-si mainile una de alta si aranjandu-si bluza inca ridicata, femeia isi face aparitia din veceu: “Ma scuzati, am stat cam mult. Sunt deranjata la stomac!”
Peste vreo doua minute, cand mirosul se raspandeste, cei sapte intra la loc si, nu peste multe timp trenul ajunge in gara la Videle. Dand energic din coate, puternica femeia care tocmai iesise din toaleta, isi ia bagajul si coboara. Ramasi in tren, ceilalti calatori rasufla usurati, bucurosi ca s-a mai facut putin loc. Si, dupa vreo cinci minute de stationare, cand tocmai se urneste trenul din gara, din closet se aude o voce de om disperat: “Opriti, stati asa! Spuneti sa nu plece! Mi-a disparut portofelul! Era aici, in valiza!” Atunci, tuturor le e clar: profitand de pretexul deranjamentului stomacal avansat, femeia cu pieptul mare umblase la bagajele oamenilor, luandu-le ce aveau mai de pret.
Din aceeasi categorie:
Mesaj într-o sticlă de suc

O garnitura de metrou soseste in viteza si opreste la Piata Unirii. Vreo zece calatori coboara din ultimul vagon, alti zece urca in locul lor. Se aude...
Un ţigan s-a spălat pe dinţi

Tramvaiul 36. Statia Socului. Urca doi tigani urati, cu aluri de “color dandy”, si se asaza langa usa. Nu par sa mearga prea departe. Sunt imbracati d...
Nevastă de baștan

Sofer de taxi la o firma privata, Marian Dumitru, un om bland si cumsecade al carui chip seamana izbitor cu cel al actorului Mitica Popescu, este opri...
Trăgătorul din umbră

Oamenii aflati joi dupa-amiaza in statia de autobuz Pictor Harlescu, de pe Bd.Chisinau din Bucuresti, sunt vreo zece la numar. E cald, soarele arde si...