Ma aflu in autobuzul 335, indreptandu-ma catre Casa Presei. E o zi de iarna geroasa, iar eu sunt friguros din fire, asa incat caldura din autobuz imi face bine. Din pacate, autobuzul este atat de aglomerat incat imi face chiar prea bine, daca pot sa spun asa... Dupa numai cateva statii, prins ca intr-o menghina intre doua basoldine indopate cu sarmale si caltabosi, care s-au urcat de la Obor, simt ca nu mai pot sa respir. Presiunea exercitata de cele doua muieri este extrema. Incerc sa ma desprind de ele, dar am putini sorti de izbanda.

Din celelalte parti sunt strivit de doi santieristi mizerabili, al caror damf de alcool imi taie respiratia. Nu mai suport. Simt ca ma sufoc.Vreau sa cobor. Trebuie sa cobor. Incerc sa imi fac loc inspre usa, cand se intampla.

Nu-l observasem mai inainte, dar acum ii acord intreaga mea atentie. Este un licean la vreo 17 ani, alb ca varul la fata, atat de alb incat nu ma pot retine a ma duce cu gandul la o boala de stomac sau ficat. Are cosuri mari si rosii pe frunte si obraji, semn ca nu si-a inceput inca viata sexuala. In spate are un ghiozdan greu, care il obliga a se indoi de mijloc, pe cap poarta un fes gros, lucrat de mana, iar in piept - un ecuson pe care scrie: Mihai. Hainele ii sunt destul de ponosite, ca si pantofii, semn ca ai lui nu o duc prea bine; sau o duc, dar nu ii intereseaza de el. Pare, una peste alta, un baiat amarat, dintr-o familie amarata. Un nefericit al soartei.

Jetul pe care il arunca in jur este infiorator. Plina de bucati rosiatice, tradand boala de ficat sau stomac pe care o intuisem, voma lui Mihai are putere. Explozia sa brusca, neasteptata ii improasca pe haine, pe fata si pe mainie pe toti cei din jur. Luati prin surprindere, pasagerii n-au timp sa reactioneze. Se vad, instantaneu, umpluti de materia regurgitata de licean, materie care arata ca o ciorba lichida si vascoasa, impanata cu bucati solide, purpurii ce amintesc de crutoanele din supa-crema de piept de pui. Din instinct, se trag cu totii intr-o parte sau alta, atingandu-se unii de altii si aderand, astfel, reciproc la materia data inapoi pe gat de Mihai si lipita de ceilalti. Disperati, se reped cu totii spre usa. Dar usa este inchisa. E o caldura sufocanta. Miroase ingrozitor. Vomitatura se prelinge pe hainele oamenilor, care injura si blesteama de mama focului.

La randul meu, atent sa nu ma ating de grasimea de pe salopetele muncitorilor,  sunt prins pe picior gresit si primesc vomismentul in plin. Spre deosebire de ceilati, desi caracterul meu este in general unul coleric, injur numai in gand. Scot rapid o batista din buzunar si ma sterg cat pot. Din fericire, jetul nu mi-a ajuns pana pe fata, asa cum s-a intamplat cu alti calatori din jur, ci s-a oprit la nivelul pieptului si coatelor. Ma uit la baiatul vomitator: este chiar mai alb decat inainte si pare ca se prabuseste de-a-n-picioarelea. Nimanui nu-i pasa, insa, de el, fiecare e preocupat sa se stearga de imputiciune inainte ca aceasta sa se coaguleze si sa se lipeasca. Sansa lui Mihai este o femeie mai in varsta, care, suflet mare, il apuca de cap cu ambele maini, il apleaca in fata si il indeamna sa se forteze. Baiatul se forteaza si, cu puteri nebanuite, reuseste sa dea afara un alt jet de voma fierbinte, jet care face de comanda ciorapii si pantofii calatorilor. Apoi altul, si altul... Intr-un final, cu putin inainte ca autobuzul sa opreasca in statie, Mihai da semne de revenire. Scuipa cateva bucati mari, rosii, de voma compacta, isi sterge barbia plina de lichid inchegat si se linisteste.

Femeia cu inima mare ii da un bidon cu apa sa se clateasca, iar el o face cu miscari ample, sonore, zvarlind in jur o cantitate surprinzator de mare de amalgam, adica  apa cu carne si alte chestii nedigerate de organism, semn ca inca mai avea voma pe trahee. Nimeni nu ii spune nimic, deja si-au terminat invectivele la adresa lui. Fiecare e preocupat sa se curete de voma si sa coboare cat mai repede din autobuzul groazei. Si, intr-un final, cand 335 opreste in statie, coboara. Odata cu ei, cobor si eu.

Jos, Mihai se asaza pe o banca, insotit de aceeasi femeie, care, dand dovada de o bunatate infinita, il sterge de murdarie, strangand voma de pe hainele lui cu pumnii si aruncand-o la gunoi. Incet-incet, il ajuta sa isi revina, dupa care, atunci cand se convinge ca e bine, se indeparteaza, lasandu-i pe banca 10 lei, zice ea, ca el sa ia un taxi pana acasa. Cum o vede dusa, liceanul se ridica de pe banca, intra in chioscul de alaturi si isi cumpara o bere la cutie si 3 tigari la bucata. Aprinde una din ele, deschide cutia si trage un gat zdravan. Ma uit la el nu fara uimire. Pare in regula, nu mai e asa palid. Cine il vede, nici n-ar zice ca tocmai umpluse de vomisment un intreg autobuz.

Peste vreo zece minute vine un alt 335. Mihai se urca, dar eu prefer sa raman in statie si sa-l astept pe urmatorul. Desi, la o adica, n-as avea de ce sa ma teme, caci, chiar daca l-ar apuca iarasi, n-ar mai avea ce sa vomite... Imi pun castile pe urechi, trec pe Europa FM si aud nemuritorul slagar al lui Bob Dylan: „Knock, knock, knocking on heaven’s door...”

Din aceeasi categorie:

Perversul

E o perioada nasoala a anului curent. Trebuie depuse declaratiile de venituri pe cel precedent. Nu-mi place, dar n-am ce face; trebuie sa ma conformez...

Citeşte mai mult...

Pariul

A venit primavara. Au inceput ursii sa iasa din barloguri si oamenii din case. Ma aflu in parcul Titan, acolo unde au loc diverse concursuri sportive....

Citeşte mai mult...

Picnic

E week-end. Se anunta vreme superba. Numai buna pentru iesit la un picnic cu prietenii. Vorbesc, asadar cu gasca, fac convocarea si sambata dimineata,...

Citeşte mai mult...

Rahatul

Am o zi proasta. Copilul are febra, sotia are draci, iar eu am un somn pe mine, de sunt in stare sa dorm de-a-picioarele. Ceea ce, de altfel, si fac, ...

Citeşte mai mult...