Sunt Marcel, de meserie inginer, am 40 de ani si locuiesc in Bucuresti. Ce vreau acum e sa va relatez povestea mea, o poveste pe alocuri trista, pe alocuri amuzanta, din care se pot trage anumite invataminte si concluzii. Cea de pe urma si definitiva dintre aceste concluzii este aceea ca, daca stii sa iti joci cartile, poti castiga jocul, indiferent daca aceste carti sunt bune sau rele. Stiu ce vorbesc, am trait totul pe propria piele. De ce spun asta? Fiindca am fost un om bun, atat de bun incat am ajuns sa fiu luat de prost chiar si de sotia mea. Dar, la un moment dat, am schimbat placa si am folosit bunatatea in favoarea mea. Acel moment a fost atunci cand Manuela m-a prins in patul conjugal cu Didina, vecina de dedesubt.

Sunt casatorit cu Manuela de peste un deceniu. Ea are 32 de ani, lucreaza ca si creator de moda, cum ii place sa se autointituleze - in fapt, nu este altceva decat o croitoreasa intr-un atelier al unui designer - si, de felul ei, este foarte intepata. O femeie apriga, infipta, bataioasa, care stie sa se descurce in orice situatie. Asta spre deosebire de mine, care sunt genul de om bleg, moale, care prefera sa cedeze in favoarea altuia decat sa intre in contre si clinciuri. De fapt, lasand la o parte atractia fizica, tocmai aceasta contradictie flagranta de caractere a fost cea care ne-a manat unul spre celalalt, incat am ajuns sa ne unim destinele. Mie mi-a convenit sa stiu ca am alaturi pe cineva care poate rezolva problemele in locul meu, iar ea a preferat sa aiba un sot supus, care sa nu carteasca si care sa ii dea mana libera.

Cu tot pacifismul meu, in decursul timpului, intre mine si Manuela s-au dus adevarate lupte, lupte care s-au inasprit de la an la an, odata ce ea constata ca eu nu devin mai dezghetat, iar eu constatam ca ea nu se mai imblanzeste. Chemarea catre genul opus a scazut reciproc odata cu trecerea timpului, atractia fizica aproape ca a disparut si ea, tot ce a ramas din iubirea noastra fiind amintirile vremurilor bune. Prea putin, mai ales ca intre timp Manuela, fara sa ii pese de suferinta pe care mi-o provoca, incepuse sa se vada cu alti barbati. Asa incat s-a impus, atunci, o discutie capitala cu sotia mea, discutie care a decurs cam in felul urmator:

- Manuela, eu nu mai suport traiul acesta dezmatat al tau. Eu sunt un om bun si intelegator, trec multe de la mine, dar deja te barfesc vecinii din bloc...

- Cum indraznesti sa te legi de viata mea privata, Marcel? Cine iti da tie dreptul asta, mamelucule? De cand nu ti-ai mai indeplinit datoria de barbat fata de mine?

- Dar tu, tu de cand nu ti-ai mai indeplinit fata de mine datoria de femeie? Daca tac, asta nu inseamna ca nu vad si aud.

- Daca ai vedea si ai auzi, ai actiona, Marcel, nu ai sta ca un urs in hibernare, sa iti rezolve altii femeia si toate celelalte probleme… Prost ai fost, prost ai ramas, asa ca hai, scuteste-ma!

In sinea mea eram constient ca Manuela avea dreptate. Chiar eram un bleg si un mototol. Dar lucrul asta ea il cunoscuse de la inceput, asa ca nu intelegeam de ce mi-l reprosa dupa ani buni de casnicie, ci nu mi l-a reprosat inainte de casatorie. Cat despre partea cu vorbitul lumii din bloc, lumea aceasta era reprezentata de una si aceeasi persoana, duduia Didina, zisa “Bubulina”, care locuia sub noi si care, vaduva si pensionata anticipat fiind (ii aranjase pensionarea un doctor corupt, caci de fapt n-avea nici pe dracu’, practica zilnic jogging, streching si aerobic), nu avea altceva de facut decat sa afle ce se mai intampla, ce mai zice unul sau altul. Si, dupa ce le afla, le transmitea celor ce aveau chef sa o asculte, unul dintre acestia fiind eu. De ce puneam urechea la vorbele Didinei, zisa “Bubulina”? Din doua motive: in primul rand, pentru ca multe dintre barfele sale o priveau pe Manuela, care in lipsa mea isi facea de cap cu unul si altul; iar in al dolea rand, fiindca imi placea de ea ca femeie.

Gasesc, in acest moment al povestirii mele, ca ar fi cazul sa dezvolt putin pe seama Bubulinei. Ei bine, Didina-Bubulina este, cum se spune in popor, o femeie de femeie. Adica genul de muiere dintr-o bucata, care nu se incurca in detalii, nu se pierde in amanunte, ci merge direct la esenta. Cand vede ceva, cere; cand vrea ceva, ia. Fara retineri, fara oprelisti de ordin moral sau de alta natura. Moto-ul ei in viata este “Traieste ora”, o fina ironie la adresa barbatilor care, adoptand drept idee calauzitoare de viata dictonul “Traieste clipa”, sfarsesc raporturile intime in doar cateva momente. O adevarata figura, aceasta Didina, va rog sa ma credeti! Cum sa nu ii placa unui barbat o astfel de femeie? Cum sa n-o doreasca? Ori eu, in ciuda aprecierilor Manuelei - care ma considera un bou si nimic altceva - sunt barbat si nu aveam cum sa nu remarc toate acestea si sa nu vreau sa ii ofer acces direct la esenta mea. Ceea ce, de fapt, intr-un final am si facut. Dar, pana acolo mai e. Acum, sa revin la momentul de dinainte de divagatia pe seama Bubulinei, respectiv la momentul disputei cu Manuela.