gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Sun18112018

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Când ai mei m-au părăsit, o straină m-a îngrijit

Evaluare: / 0
1
Index
Când ai mei m-au părăsit, o straină m-a îngrijit
Pagina 2
Toate paginile

Numele meu este Doru L. Am 50 de ani si locuiesc in Capitala, unde m-am si nascut. Privind in urma, pot spune ca am avut o viata frumoasa, cel putin pana la un punct. Oarecum obisnuita, dar pana la urma frumoasa in banalitatea ei. Am mers la scoala, la liceu, la facultate, la serviciu; am iubit si am fost iubit, am urat si am fost urat. Mi-am gasit aleasa inimii si m-am casatorit cu ea pe cand aveam 30 de ani. Ea se numeste Raluca si avea, la data casatoriei, noastre 25 de ani. Intre noi s-a consumat o iubire ciudata, cu momente de pasiune arzatoare, dar si cu clipe de nepasare totala. In final, cele din urma le-au covarsit pe primele si s-a ajuns la despartire. Ceva neiesit din comun, s-ar putea spune la prima vedere. Insa nu-i deloc asa. Modul in care s-a ajuns la aceasta despartire l-ar lasa cu gura cascata chiar si pe unul care crede ca le-a vazut si le-a auzit pe toate la viata sa...

Pana sa ajung la incredibilele evenimente care mi-au marcat viata, sa va povestesc insa cate ceva despre sotia mea. Raluca era, cand ne-am cunoscut, o mica printesa, crescuta in puf si rasfatata in fel si chip de catre parintii ei. Explicatia consta in faptul ca acestia s-au straduit ani buni si au facut tot felul de tratamente specifice pentru a o putea concepe pe ea, dar fara rezultat. Motiv pentru care, luandu-si gandul de la ideea de a avea propriul lor copil, in disperare de cauza au adoptat unul. E vorba de Maria, fiinta care avea sa joace un rol atat de important in viata mea, poate chiar cel mai important, si fara ajutorul careia nu cred ca as fi fost in stare astazi sa va spun povestea mea.

Cum se intampla de multe ori in viata, ceea ce iti doresti cel mai mult primesti atunci cand te astepti mai putin. Sau, altfel spus, n-aduce anul ce aduce ceasul. Ei bine, la nici un an de la adoptia Mariei, parintii ei au reusit sa o conceapa, pe cale cat se poate de naturala, pe Raluca. Asa se face ca fetitele au crescut impreuna si, cum erau de varste apropiate, s-au inteles foarte bine si au avut parte de o copilarie frumoasa una alaturi de alta. Totusi sangele apa nu se face, asa ca, treptat, afectiunea parinteasca avea sa se reflecte la un nivel superior asupra fiicei naturale. De unde au luat nastere razgaierea si satisfactia Ralucai, paralel cu intristarile si frustarile Mariei. Pe mine, unul, nu m-au interesat prea mult aceste aspecte de familie in momentul in care m-am hotarat sa ma casatoresc cu Raluca. Nu, pe mine ma lega de ea dragostea, o dragostea adevarata si reciproca, si am considerat ca aceasta ne va fi de ajuns pentru a ne cladi o viata si un viitor impreuna. Din pacate, trecerea timpului avea sa-mi demonstreze contrariul..

La inceput, casnicia cu Raluca a mers ca pe roate. Aveam amandoi servicii bune, aveam familiile care ne ajutau la nevoie, aveam prieteni alaturi de care ne distram si cu care ne petreceam timpul liber. Totul era minunat. Mai lipsea un singur lucru ca sa putem spune intr-adevar ca suntem familia perfecta: un copil. Iar dupa numai 2 ani de la casatorie, Raluca l-a nascut pe Gabriel, fiul nostru. Un baiat frumos si destept, cum orice familie si-ar dori. Baiatul a crescut incet-incet si tocmai implinise, la data la care au inceput sa se precipite evenimentele in casa noastra, 10 ani. Eu aveam, pe atunci, 42. Eram in floarea varstei, cum s-ar zice. Numai ca floarea aceasta avea sa se ofileasca peste noapte...

Totul a inceput intr-o seara, in care ma indreptam catre casa, venind de la intalnirea cu un fost coleg de facultate pe care il reintalnisem dupa cativa ani. Era trecut de zece, era intuneric pe strada, dar nu-mi pasa. Eram la mine in cartier, cunosteam locurile si oamenii, nimic rau nu putea sa mi se intample. Sau cel putin asa credeam atunci. Cand, deodata, de dupa un colt, au iesit doi indivizi mascati, fiecare cu cate un cutit in mana. Mi-au barat calea, iar unul dintre ei mi-a vorbit cu un glas ragusit, amenintator, de om care nu umbla cu jumatati de masura:

- Pune jos servieta si portofelul, si cara-te imediat, daca vrei sa nu te tai! Hai, hai odata!

Din pacate pentru mine, nu puteam lasa nici una, nici alta. In servieta aveam laptopul si niste acte foarte importante de la serviciu, iar portofelul era ticsit cu bani, fiindca exact in acea zi luasem salariul. Judecand situatia intr-o fractiune de secunda, mi-am dat seama ca nu pot sa le dau ceea ce voiau, dar nici sa ma lupt cu ei in situatia data, in care ei aveau arme, iar eu nu. Drept pentru care m-am hotarat s-o rup la fuga. Si chiar asta am facut. M-am prefacut ca las geanta jos si brusc m-am intors si am inceput sa alerg. Eram intr-o forma fizica buna si speram ca nu ma vor prinde. Dar ce nu stiam eu era ca exista un un alt atacator, care urmarise scena ascuns dupa niste masini din spatele meu. Acum, fugind de primii doi, eu n-am facut decat sa ma arunc in bratele celui de-al treilea, care n-a ezitat deloc. M-a izbit cat a putut de tare cu o bata in cap si m-a lasat lat. Dupa care mi-au luat, nemernicii, actele, banii, laptopul, ba chiar si ceasul de la mana, mi-au mai carat cateva bate si m-au lasat intr-o balta de sange. Dar asta nu era totul. Ceea ce era mai rau abia avea sa urmeze...

Consecintele loviturilor primite au fost mult mai grave decat puteam crede atunci si decat si-ar putea inchipui cineva. Dus la spital de niste trecatori care m-au gasit lesinat, s-a constatat ca fusesem izbit cu atata furie in cap incat mi se crapase cutia craniana; plus ca acuzam si o serie de contuzii la nivelul toracelui si al membrelor superioare. Una peste alta, am fost internat la sectia de neuro-chirurgie, unde aveam sa stau mult si bine. Dar ceea ce va spun acum, eu nu stiam atunci. Aceasta fiindca imi pierdusem si memoria. Abia ulterior, dupa ce mi-am recapatat-o, am reusit sa imi limpezesc lucrurile si sa aflu ce si cum s-a petrecut cu mine. Si, ce e mai important, aveam sa aflu cui ii pasa cu adevarat de mine, si pe cine lasa rece durerea mea. Si acum vine surpriza. Una neplacuta, dureroasa, insuportabila.



Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Când ai mei m-au părăsit, o straină m-a îngrijit