gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Fri03072020

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Prima iubire a fost şi ultima, dar nu singura - Pagina 2

Evaluare: / 1
1
Index
Prima iubire a fost şi ultima, dar nu singura
Pagina 2
Toate paginile

Intr-adevar, am inceput facultatea alaturi de Viorel, am terminat-o alaturi de el si am continuat sa fim impreuna inca cinci ani dupa aceea. Cand, deodata, s-a rupt filmul. Ne-am simtit instrainati, departati, plictisiti. Eram obositi si de programul infernal de lucru, dar si de nesfarsitele vizite prin spitale, unde amandoi aveam rude bolnave. Si, peste acestea, au aparut discutii din te miri ce, am inceput sa ne dorim sa fim singuri, ba chiar eu, sfatuita fiind de niste colege, mi-am bagat in cap ideea ca, la valoarea mea si la fizicul meu, as putea tinti la ceva mai bun, adica la un partener superior lui Viorel. Spun asta fiindca, desi nu-mi place sa vorbesc despre mine si sa ma descriu singura, cei care ma cunosc m-au considerat intotdeauna o fiinta frumoasa si cocheta, atragatoare atat prin fizicul placut, dar si prin bun simt si inteligenta. Cat despre Viorel, el era la randul sau foarte dragut, si nici din punct de vedere al intelectului nu statea rau. Atata doar ca, apartinand speciei masculine, mai avea si el, ca orice barbat, scaparile sale si momentele sale de neatentie, neajunsuri dublate uneori de o lipsa de maturitate si o naivitate care, repetate indeajuns de frecvent, pot ajunge sa deranjeze la un moment dat. Ei bine, "ajutata" fiind de prietene sa constientizez aceste deosebiri de caracter intre mine si el, am ajuns la concluzia ca mai bine ma despart de Viorel si caut pe cineva superior, caci, vorba aceea, nu s-au terminat barbatii de pe lumea asta la Viorel... Cat de naiva am fost, cat de mult m-am putut insela, aveam sa aflu abia peste multi ani...

Dupa ce m-am despartit de Viorel, am stat o scurta perioada singura, dupa care m-am imprietenit cu Lazar, un fost coleg de facultate, care locuia in acelasi cartier si cu care ma intalneam adeseori in parc. Singur dintotdeauna, Lazar era si este genul de barbat pe care pui baza, cu care te ajuti in viata. Un om de nadejde, care iti poate oferi liniste si confort, dar... cam atat. Nimic din pasiunea nebuna si din entuziamul debodant al lui Viorel. Iar eu, cand am acceptat cererea lui in casatorie, eram constienta de asta. Intuiam cam cat de plate si terne aveau sa fie zilele alaturi de el, dar chiar asta imi doream. Speram ca avea sa-mi ajunga viitorul linistit, fara grija zilei de maine (Lazar este director al unei publicatii de succes) si fara excese, oferit de omul care ma iubea si pe care, desi nu-l iubeam, il respectam si il apreciam pentru partile sale bune. Dar timpul avea sa-mi demonstreze exact contrariul.

Au trecut, de la despartirea mea de Viorel si de la casatoria cu Lazar, zece ani. Zece ani in care nu stiu daca am trait sau am supravietuit. Intr-adevar, am avut parte de zile linistite, fara probleme sau necazuri. Am calatorit prin toata lumea alaturi de Lazar si am putut de descopar lucruri si locuri noi, necunoscute mie. Atata doar ca, daca stau sa ma gandesc, as fi putut-o duce bine mersi si fara sa vad acele lucruri si locuri. Ele mi-au oferit bucurii de moment, dar nu bucuria cea mare, reala, suprema. Ma refer la dragoste. Dragoste pe care, din fericire sau din nefericire, o cunoscusem si careia incepusem sa-i duc dorul.

Despre Viorel nu mai stiam decat ca se casatorise si el, la vreo doi ani dupa mine, cu Elena, o colega de serviciu, si ca avea un copil de cinci ani. Asta, din spusele unor prieteni comuni, caci eu nu mai comunicam deloc cu el, pe nicio cale. Nu-i stiam numarul de telefon, adresa de mail sau id-ul de mess, si nici el pe ale mele. Si totusi, in urma cu cateva luni, la aproape zece ani de la despartirea noastra, am primit un telefon de la el. Am simtit, atunci cand i-am auzit glasul, emotia si uimirea pe care le simtisem in urma cu douazeci de ani, atunci cand imi strigase in fata:

- Este, tata, esteeeeeeee!

Nu stiu cum sa ma exprim, dar ceva din mine a presimtit imediat ca acela avea sa fie reinceputul povestii noastre de iubire. Ceva din vocea lui m-a lasat sa vad acest lucru. Si l-am vazut. Totusi, pe moment am incercat sa par stapana pe mine, sa nu las sa se vada cat de tulburata eram de telefonul lui. La urma urmei, ma sunase doar sa-mi spuna "La multi ani!" de ziua mea. Nu era nimic deosebit in asta. Dar eu am stiut ca trebuie sa fie mai mult decat o urare. Nu se putea sa fie numai atat. Drept pentru care, cuprinsa subit de o indrazneala care nu ma caracterizeaza de fel, l-am intrebat daca nu vrea sa ne vedem undeva, candva. Mi-a raspuns ca intentiona si el sa ma intrebe acelasi lucru, dar ca nu gasise tupeul necesar. Si ca-i pare bine ca o facusem eu...

Restul a venit de la sine apoi. Ne-am intalnit dupa doua zile intr-o ceainarie, unde am zabovit circa sase ore. Aveam atatea de povestit... Dar asta nu a fost nimic. Sau a fost, cum sa zic, preludiul... Dupa vreo doua ore de discutii, Viorel mi-a luat mana in mana sa si mi-a facut o confesiune cutremuratoare, cu care m-a dat gata pe loc. Mi-a zis:

- Stefania, nu am incetat nicio clipa sa te iubesc!

I-am raspuns fara sa ma gandesc o secunda macar:

- Nici eu, Viorel!

Si niciunul dintre noi nu mintea...

Imi voi aminti mereu zbieratul sau imatur, adolescentin, care imi lipsise atat de mult:

- Este, tata, esteeeeeeee!...

Au trecut de-atunci cateva luni, iar eu si Viorel formam din nou un cuplu. Un cuplu de oameni indragostiti nebuneste unul de altul, asa cum putine altele sunt. Nu ne pasa de nimeni si nimic, ne iubim unul pe altul, si altceva nu conteaza. Traim impreuna acum, desi deocamdata relatia noastra este una adulterina, si vrem sa fim impreuna pana la sfarsit, indiferent ce sacrificii ar presupune asta. Nu vrem sa mai stam o clipa unul fara altul. Am pierdut si asa prea mult timp. Vrem sa avem copiii nostri, asa ca ne grabim, trebuie sa recuperam...

 

 

Din aceeasi categorie:

Am trimis ursul la plimbare şi m-am dus liniştit la culcare...

Am trimis ursul la plimbare şi m-am dus liniştit la culcare...

Intamplarea pe care vi-o povestesc mai jos este pe cat de rara, pe atat de amuzanta, si s-a petrecut in urma cu patru ani, la munte. Mai precis, la Po...

Citeşte mai mult...

De dragul copilului, soțul meu s-a transformat în gigolo...

De dragul copilului, soțul meu s-a transformat în gigolo...

Prima data cand l-am intalnit pe Manuel nu am simtit nimic special, nu m-am gandit nicio clipa ca intre noi ar putea fi ceva. Eu, Crina Trasca, aveam ...

Citeşte mai mult...

Perversul m-a lăsat pe mine şi a luat-o pe mama

Perversul m-a lăsat pe mine şi a luat-o pe mama

Am asteptat pana la 25 de ani ca sa cunosc un barbat adevarat, asa cum e Cornel. Pana atunci nu avusesem de a face decat cu pustani imberbi, cu adoles...

Citeşte mai mult...

M-a facut fiica, dar eu le-am facut pe maica-sa si pe bunica-sa

M-a facut fiica, dar eu le-am facut pe maica-sa si pe bunica-sa

Desigur ca multe din intamplarile publicate in acest site sunt rare, insa povestea mea le intrece pe toate, si asta pentru ca nu am mai auzit pana acu...

Citeşte mai mult...



Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Prima iubire a fost şi ultima, dar nu singura - Pagina 2