Am zarit-o pe fata despre care vreau sa va povestesc in metrou. Se intampla in urma cu sapte ani. Ma urcasem la ,,Titan''. Calatoream spre ,,Politehnica''. Eram student, aveam 22 de ani si o viata intreaga inainte. Cel mai mult imi doream sa cunosc gustul dragostei adevarate, care - auzisem - te face sa simti fluturi in stomac, sa uiti de toti si de toate, sa ai impresia ca zbori. Avusesem cateva relatii pasagere, traisem extazul iubirii trupesti, dar nu descoperisem inca iubirea sufleteasca, de la inima la inima. Ardeam de dorinta de a trai acea expereinta unica, pe care unii dintre colegii mei o traisera si de care imi povestisera cu patima si ardoare. Nu aveam sa stiu, in momentul in care m-am urcat in primul vagon al garniturii de metrou, ca voi descoperi iubirea visata chiar atunci, chiar acolo.
Ca de obicei, m-am asezat in spatele vagonului. Imi convenea acea pozitie, intotdeauna mi-a convenit. Eram aproape de usa, puteam vedea ce se intampla in jurul meu si eram ferit de suti. Garnitura era aglomerata, ca de obicei la ora 7 dimineata. Fiind student la ,,Mecanica'', in ,,Politehnica'', mergeam zilnic la facultate cu metroul. Si uneori, cand eram obosit, imi puneam servieta si tubul cu plansele de desen tehnic intre picioare si imi sprijineam capul pe barele orizontale de sustinere. In general nu atipeam, dar atunci am atipit...
Cred ca am dormit cateva statii bune, cand deodata am simtit o zdruncinatura puternica si am auzit un zgomot puternic. Buimac, am saltat capul si am privit in jur. Totul era invaluit in intuneric. Nu era in nicio statie. Conductorul franase asadar brusc intre statii. Am verificat existenta portofelului si a servietei si, dupa ce am constatat ca toate erau la locul lor, am incercat sa ma obisnuiesc cu intunericul. Eram pe cale a o face, cand s-a aprins lumina. Si atunci, in clipa aceea, am vazut-o pe fata despre care vreau sa va povestesc. Fata pe care am cautat-o cu disperarea de care numai nebunii sunt in stare timp de sapte ani, fata pe care am iubit-o desi nu o vedeam, fata pe care am visat-o nopti, luni si ani la rand. "Fata imbracata in albastru"...
Era sprijinita de aceeasi bara de care eram sprijinit si eu. Avea capul inclinat intr-o parte si privea direct spre mine, fara jena. Nu stiam ce sa cred. M-am uitat peste umar, desi in spate nu era altceva decat geamul, caci ma aflam la capatul vagonului. Am privit apoi in stanga, in dreapta, peste tot. Numai inspre ea, nu. Cand am indraznit intr-un tarziu sa o fac, am constatat ca se uita in continuare in ochii mei. Mai mult chiar, mi-a zambit. Nu stiu de ce, poate fiindca eram simpatic, asa buimac, dar chiar asa s-a intamplat: mi-a zambit. Am incercat sa ii zambesc la randul meu, dar nu am reusit. Parca eram blocat. Vederea acelei fete minunate imi paralizase simturile. Nu ma mai puteam misca, pe moment nu mai puteam gandi. Pentru ca era intr-adevar superba: avand vreo 20 de ani, fata prelunga, gura expresiva, nasul obraznic, ochii caprui si parul castaniu, parea o zeita elena din antichitate. Purta un pulover albastru, care se mula perfect pe sanii obraznici, iar pe brat tinea o haina groasa. Totul in atitudinea sa era placut, totul ma incanta si imi spunea ca ea ar putea fi iubirea pe care o asteptam. Totul ma facea sa imi doresc sa ii vorbesc, totul ma trimitea spre ea. Asa ca, dupa ce m-am dezmeticit cat de cat, m-am hotaratem sa ii vorbesc. Dar, deodata, trenul s-a urnit din loc si in numai cateva secunde a ajuns in statia ,,Eroilor''. Fata in albastru a mai privit cateva clipe spre mine, apoi, imediat ce s-a auzit semnalul "Atentie, se inchid usile!", s-a strecurat afara din vagon, disparand ca o naluca. Usile s-au inchis, garnitura s-a pus in miscare, iar tot ce am putut face eu a fost sa privesc lung dupa ea si sa observ ca, la randul sau, de pe peron privea dupa mine cu o tristete nostalgica. Parca ar fi vrut sa spuna: "De ce n-ai coborat dupa mine?"...
Ani de zile dupa aceea m-am intrebat ce ma retinuse sa vorbesc cu ea inainte sa coboare. Probabil ca frumusetea sa uluitoare ma inghetase; ori poate doar timiditatea mea nativa ma impiedicase s-o fac. Cert este ca pierdusem ocazia. Fata disparuse, iar eu ratasem sansa s-o cunosc. Ce mai puteam face? In acea zi am ajuns la cursuri complet debusolat, de parca tocmai as fi vazut o fantoma. Colegii m-au vazut in ce stare sunt si m-au intrebat ce am patit. Le-am povestit ceea ce mi se intamplase, iar ei au ras, nevenindu-le sa creada ca simpla vedere a unei fete foarte frumoase ma putuse tulbura atat de mult. I-am inteles si nu m-am suparat. Imi dadeam seama ca nu aveau cum sa priceapa ce era in sufletul meu, cata vreme ei nu vazusera acea fiinta suava si delicata ca o printesa din povesti. Am continuat sa le-o descriu cu lux de amanunte pe cea care imi furase inima intr-o clipa, pana cand mi-au spus ca e de ajuns, ca i-am plictisit destul cu fanteziile mele...
Eu insa eram vrajit. Toate ziua m-am gandit la fata in albastru, incercand sa gasesc o modalitate de a o intalni din nou. Cel mai la indemana mi se parea sa repet traseul din acea zi, in speranta ca, daca si ea ar proceda la fel, atunci ar exista sanse sa ne intersectam. Si chiar asa am facut. Toata saptamana am repetat programul din ziua aceea, doar-doar oi intalni-o din nou. In zadar insa, nu am intalnit-o. Am mai incercat inca o saptamana aceeasi metoda, tot fara succes, apoi am schimbat vagonul - nu m-am mai urcat la primul, ci le-am luat pe toate la rand - si orele calatoriei. Cum nici asa nu am reusit sa dau de urma fetei in albastru, mi-am spus ca poate n-ar fi rau sa ma postez pe peron, in statia ,,Eroilor'', si sa astept pana apare. Zis si facut. M-am postat timp de doua saptamani pe peron, unde stateam chiar si cate trei ore pe zi, dar nimic, tot nu am gasit-o. Trecuse mai bine de o luna de cand o zarisem, si imaginea ei imi era atat de proaspata in minte... Nu puteam s-o uit in nici un chip.
Intr-o zi mi-a venit o idee: le-am povestit de fata in albastru unor colegi de la arte plastice, iar acestia, ajutati de descrierea mea, au reusit sa-i realizeze un fel de portret-robot. Am multiplicat si lipit acel portret in toate statiile de metrou de pe magistrala, am dat poza la publicatiile cu anunturi de persoane disparute, ba chiar si la unele cu profil matrimonial. Iar in ultima instanta am postat portretul fetei pe internet, la rubricile cu traficul cel mai intens de pe site-urile de socializare. Nimic din toate acestea nu m-a ajutat insa sa dau de ea. Incet-incet, am inceput sa ma intreb daca nu cumva totul era o inchipuire de a mea, o plasmuire a unei minti bolnave, de om singuratic, aflat intr-o disperata cautare a iubirii. Parintii au vazut ca ma tranformasem, si imi tot repetau ca nu e normal ceea ce fac, ca nu mai sunt omul care eram inainte. Eu le raspundeam ca stiu, dar ca nu ma pot impaca cu ideea de a nu o mai vedea niciodata pe acea fata care ma obseda zi si noapte. Si am continuat cautarile...
M-am gandit la un moment ca, daca a coborat la,,Eroilor'', atunci poate era studenta la ,,Medicina''. Drept pentru care am mers acolo, la facultate, si am pandit zile in sir, la diverse ore. Niciun rezultat. Eram disperat, cu fiecare zi care trecea simteam ca imi pierd mintile. Nu ma puteam impaca deloc cu situatia, nu eram in stare sa o accept. Imi blestemam timiditatea si lipsa de reactie care m-au oprit de la o aborda atunci cand am vazut-o, in metrou. Ma invinovateam totodata pentru faptul ca atipisem cu capul pe bara, fiindca altfel poate as fi observat unde se urcase, si apoi as fi putut sa o caut in zona. Si imi venea adesea sa imi dau palme pentru faptul ca nu ma imi trecuse prin minte sa trag semnaul de alarma si sa opresc trenul. Erau atatea lucruri pe care le-as fi putut face pentru a nu o pierde, si eu nu facusem nimic din acestea... Imi venea sa mor de ciuda! Poate parea absurd, dar simteam ca viata mea nu avea niciun sens fara acea fata. In loc sa o uit, eram din ce in ce obsedat de ea, si disperat ca nu o aflam. Iar asta nu era decat inceputul. Sapte ani avea sa dureze nebunia mea...
Dupa vreun an de cautari zadarnice, am ajuns sa cred ca nu o voi mai regasi vreodata pe fata care imi furase mintile. Iar de aici pana la o depresie severa nu a fost decat un pas. Nu-mi mai ardea de facultate, nu ma mai interesau prietenii, nu avem chef de nimeni si de nimic. Parintii au devenit tot mai ingrijorati in privinta mea, asa ca m-au dus la un psihiatru. Am inceput tratamentul si se parea ca acesta da roade, cata vreme nu mai vorbeam despre acea fata. Dar, absolut inexplicabil, dupa cateva luni, ,,boala'' a izbucnit cu si mai mare putere. Uneori umblam ca un nebun pe strazi, dormeam pe banci prin parcuri, nu dadeam cu zilele pe acasa. Peste toate, am inceput sa beau. Eu, care pana atunci nu puneam strop de alcool in gura, am ajuns sa ingurgitez cantitati masive de tarie, care ma aruncau si ma mentineau intr-o stare de continua mahmureala. Dar nici aceasta solutie n-a functionat. Pe moment reuseam sa uit de fata intalnita in metrou, dar cand ma trezeam, iar ma gandeam la ea. Dupa bautura, am incercat cu droguri, si tot degeaba. Am sfarsit prin a ajunge la o clinica de dezintoxicare, unde am fost tinut pana m-am vindecat complet. De droguri... Nu insa si de obsesia mea. Pentru ca la iesire n-o aveam in fata ochilor decat pe fata in albastru.
Am incercat apoi si altfel. Am mers la bordel, m-am culcat cu tot felul de fete, doar-doar oi reusi sa uit de cea care imi furase mintile. Dar tot n-am uitat. Faceam amor cu acele femei, dar gandul imi era tot la ea. Absolut incredibil, trecusera sapte ani de cand o vazusem in metrou, si nimic nu mi-o putea scoate din gand si din suflet. Sapte ani de chin si suferinta, care au luat sfarsit atunci cand, intr-o buna zi, desi nu mai speram catusi de putin, am reintalnit-o...
Eram tot in metrou, tot cu capul sprijinit de bara, tot cu ochii inchisi. Un obicei pe care il mostenisem din anii facultatii si de care nu am reusit nici pana astazi sa ma dezbar. Atipisem de ceva vreme, si cand m-am trezit trenul tocmai oprea in statia ,,Eroilor''. Ce am vazut, nu mi-a venit sa cred. Era chiar ea, ,,naluca'', fata in albastru! Ma privea si-mi zambea. M-am frecat de mai mult ori la ochi, sa fiu sigur ca nu visez. Nu visam. Era chiar era... N-am asteptat nicio clipa; ratasem o data ocazia, nu voiam sa o ratez si doua oara. M-am dus direct spre ea si am intrat in vorba. I-am spus, fara nicio jena, cat o cautasem in acesti ani, iar ea mi-a spus ca si ea se gandise o vreme la mine si sperase ca ne vom revedea candva, fiindca ma placuse. Mai mult chiar, atunci asteptase pe peron o ora intreaga, sperand ca eu sa cobor la urmatoarea statie si sa ma intorc. Dar eu nu ma intorsesem. Of, daca mi-ar fi trecut prin minte s-o fac, n-as fi irosit sapte ani...
Acum, faptele erau consumate. Ce mai puteam face era doar sa incerc sa recuperez timpul pierdut. Motiv pentru care am lasat rusinea la o parte si i-am propus fete direct, fara ocolisuri, sa iesim impreuna. Ea a zambit atunci, a scos un mic album din poseta si mi-a aratat o poza cu un copil, moment in care era gata-gata sa imi stea inima! Mi-a spus apoi ca acela este fiul ei, ca s-a maritat in urma cu cativa ani si ca este foarte fericita... Am ramas mut, un monument al tristetii, in timp ce ochii mi-au cazut verigheta de pe degetul sau inelar. Apoi, nu stiu daca am procedat frumos, dar fara a-i spune nimic am coborat la prima statie fara sa privesc macar o data in urma...
Si asta a fost toata povestea. Spre uimirea mea, in loc sa cad intr-o alta depresie, cum ma asteptam, in numai cateva zile m-am vindecat de toata nebunia care ma lovise in urma cu sapte ani si mi-am scos complet din minte himera de care ma indragostisem. Acum, sper sa nu mi intample asa ceva a doua oara, mai ales ca m-am lecuit. Nu mai caut o iubire care sa ma faca sa simt fluturi in stomac, sa uit de toti si de toate, sa am impresia ca zbor. Caut o iubire normala.
ADAUGA COMENTARIU
Din aceeasi categorie:
Am alergat după Ariana de şapte ori, peste şapte mări şi şapte ţări...
Povestea mea este o poveste de dragoste. Citind-o, veti constata cat de mult mi-am dorit sa o cuceresc pe cea care mi se strecurase in suflet si imi f...
La viaţa mea mi-a plăcut femeia... care mă batjocorea...
Ceea ce mi s-a intamplat este greu de crezut. Dar, din pacate pentru mine, este strict autentic. Daca mi-ar fi spus cineva ca voi ajunge sa ma indrago...
Facerea de bine m-a distrus pe mine
In urma cu 3 ani, cand am cunoscut-o prin intermediul internetului pe Marcela, eu aveam 32 de ani, iar ea 28. La inceput am tinut-o numai in vrajeli i...
M-am combinat cu trei cumnati, si pe toti i-am divortat!
Ma numesc Alina si sunt o mare pacatoasa. Am comis niste fapte condamnabile, care nu au nicio logica si nicio scuza. E adevarat, as putea invoca, drep...
TINETI MINTE!