gototopgototop

Vechea Poveste

Povești de viață ca la nimeni altcineva. Povești unice.

Tue21112017

LIKE pentru a fi la curent cu noutăţile de pe VecheaPoveste.ro

Recomanda prin Y!M
Acest site foloseste cookie-uri. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii lor. Aflati mai multe... [ x ]

Era vai de mine dacă nu dădea tata milităria jos din pod

Evaluare: / 1
1

Numele meu este Liliana, am 37 ani, sunt din Bucuresti si pot spune ca viata mea e un roman; unul militaresc, daca exista asa ceva. Asta dintr-un motiv cat se poate de simplu, anume ca intreaga mea familie este formata din cadre militare, iar intamplarile pe care am sa vi le povestesc au la baza formatia cazona si modul militaresc de a vedea lucrurile si a pune problema ale rudelor mele. Intr-adevar, desi pare greu de crezut, parintii mei, dar nu numai ei, au lasat problemele profesionale sa interfere intr-un mod nefericit cu viata personala, ajungand pana acolo incat au facut din caminul conjugal o a doua cazarma. Cel mai rau ne-a picat acest lucru mie, Rebecai, sora mea, si lui Emil, sotul meu, niciunul dintre noi neavand vreo legatura cu armata sau vreo simpatie fata de viata militara. Noi nu am reusit nici pana astazi sa intelegem sensul ordinii si disciplinei de fier impuse de tatal meu in casa, ca si acceptul pe care i l-a dat mama in a-si creste si forma fetele in maniera autoritara in care au facut-o.

De curand, insa, am inceput sa nu mai privesc cu ochi atat de rai modul in care parintii mei au ales sa imi ofere educatia si sa-mi asigure pregatirea pentru viata. La aceasta m-a ajutat in buna masura exemplul surorii mele, care, nesupunandu-se rigorilor casei, a ajuns mai jos decat am fi crezut vreunul dintre noi vreodata.

Pana sa va povestesc belelele in care a intrat Rebeca, consider ca ar fi indicat sa va descriu disciplina de fier, in fapt un adevarat climat de teroare, pe care l-au instaurat parintii mei in apartamentul cu patru camere din Drumul Taberei in care locuim eu si intreg familionul format din mama, tata, Emil, Rebeca, Decebal si Traian, cei doi baieti ai mei. Sa cititi, si sa va cruciti! Mai intai, trebuie sa stiti ca la noi totul este programat, totul este stabilit din timp, nimic nu este lasat la voia intamplarii, fiecare din noi stiind precis ce anume are de facut in fiecare moment al zilei cuprins intre ora 5, ora desteptarii, si ora 23.00, ora stingerii. Mai mult chiar, concediile, vacantele sau excursiile din week-end-uri sunt toate planificate din timp, uneori chiar cu un an inainte, la fel ca si revelioanele si petrecerile de Paste si de Craciun. In ceea ce ii priveste pe copii, ei isi au trasat orarul de distractie pe zile, orele de tenis, inot, sah sau calculator fiind planificate cu mare atentie de severii si rigurosii lor bunici. Iar ordinea si curatenia impuse de acestia se reflecta in fiecare lucru din casa, toate sclipind si stralucind. Cat despre vase murdare lasate nespalate peste noapte, asa ceva nu s-a pomenit niciodata la noi in familie: oricat de inaintate ar fi orele si oricat de obositi am fi cu totii, cineva trebuie sa le spele, nu se poate altfel, daca nu vrem, vorba mamei, sa ne invadeze gandacii...

Dar sa revin la programul de zi cu zi. Intr-adevar, programul este batut in cuie, si nimeni nu se poate abate de la el fara sa ceara din vreme invoirea sau permisiunea la "comandantul de unitate", cum ii place tatei sa se autointituleze, in calitate de veteran al casei si de cel mai mare in grad. Stiti, cat au fost ofiteri activi in armata, el a avut gradul de colonel, in vreme ce mama nu a reusit sa avanseze decat pana la cel de capitan. Acum, trecuti amandoi in rezerva, continua sa respecte cu sfintenie ierarhia si sa se comporte la fel ca si cand ar fi la serviciu, ea aratand, iar el asteptand sa i se arate respectul cuvenit varstei si gradului.

Cum spuneam, la noi in casa desteptarea se da la ora 5. O da chiar tata, care se scoala cu o ora inainte. Trece din camera in camera, tipa cat poate: Des-tep-ta-rea!, sufla intr-o goarna si aprinde luminile. Noi ne sculam rapid din pat si, echipati in maiouri si sorturi, iesim pe hol la gimnastica de inviorare. Da, chiar asa: indiferent de anotimp, de zilele saptamanii sau de orice altceva, programul trebuie respectat, iar peste gimnastica nu se sare niciodata. Urmeaza apoi restul programului de dimineata, care cuprinde spalatul, aranjatul patului si micul dejun, fiecare cu momentul si cu dichisul lui. Nimeni nu se poate sustrage de la regulile draconice instituite de tatal-comandant, cu exceptia cazurilor de boala. Mai mult, el asteapta sa ne ridicam in picioare cand trece pe langa noi, sa il salutam si sa ii aratam respectul cuvenit celui mai mare in grad. Eu, de voie, de nevoie, avand si copii de intretinut, ma execut, mai ales ca n-as avea unde sa ma duc in cazul unei despartiri de parinti, dar sora mea nu mai asculta de mult ordinele. Iar cand Rebeca refuza sa stea drepti in fata lor, e scandal mare...

- Nu se poate una ca asta, nu accept un asemenea tratament! Imi bag picioarele in armata voastra! rabufneste rebela mea sora atunci cand nu mai suporta ordinele absurde ale tatalui.

- Ba se poate! Ai sa faci ce iti ordon eu! S-a inteles? Si, drept pedeapsa pentru ca indraznesti sa-mi raspunzi, faci imediat zece flotari. E-xe-cu-ta-rea!

Ajunsa la limita rabdarii, in astfel de momente Rebeca arunca niste injuraturi la adresa soartei care i-a dat asemenea parinti absurzi, tranteste usa si paraseste apartamentul indreptandu-se catre grupul sau de "derbedei", cum ii numeste tatal meu, cu care isi face veacul prin discoteci si cluburi de noapte. In timpul acesta, eu, Emil si baietii ne vedem de ale noastre, respectand cu strictete regulamentul de ordine interna, si nu suparam pe nimeni. Dar cat de mult trebuie sa inghitim, si cat de mult trebuie sa ne abtinem sa nu rabufnim, numai eu si ai mei stim. Si situatia asta dureaza nu de ieri, de azi, ci de o viata...

Am ajuns la 37 de ani, am mai vorbit si eu cu unul, cu altul, dar nu am mai auzit de asa ceva. Ceea ce mi se intampla pare de necrezut, si intr-adevar nu sunt prea multe persoanele din afara casei care cunosc traiul cazon la ca care suntem obligati eu si familia mea. De altfel, cred ca daca le-as fi povestit prietenilor despre modul meu de viata, majoritatea lor nu m-ar fi crezut... Dar sa vedeti ciudatenie. De la o vreme incoace situatia pare a se fi schimbat in mod radical. Nu, parintii mei nu s-au schimbat in niciun fel, nici vorba de asa ceva. Dimpotriva, programul militaresc la care ne obliga a ne supune a devenit chiar mai rigid decat inainte. Iar daca vreunul dintre copii indrazneste a ridica obiectii, tatal meu i-o reteaza scurt, facandu-l sa se simta mic si neinsemnat:

- Tu n-ai voie sa comentezi! Tu esti copil, si copiii trebuie sa faca ce le spun parintii! Ai inteles? Ai grija, ca imediat dau militaria jos din pod!

De tot rasul! De parca nu ar fi la ordinea zilei militaria, de parca toata viata nu ne-am fi supus regulamentelor militare... Dar, daca asa spune comandantul, asa trebuie sa facem. Sa devenim si mai stricti si exigenti cu noi insine, sa ridicam stacheta disciplinei la inaltimi din ce in ce mai mari, pe care sa le depasim cu din ce in ce mai mare usurinta. Stiu, par complet aiurea vorbele mele, e greu de crezut ca exista asa ceva, dar chiar exista! Si, ca sa revin la schimbarea de care pomeneam mai sus, care e la fel de greu de crezut ca insasi situatia din casa, ciudatenia cea mare e ca incet-incet am ajuns sa ma obisnuiesc cu regimul acesta de viata, ba chiar sa mi-l insusesc si sa ajung sa nu mai pot trai fara el. Dar chiar asa e. Si pentru lucrul acesta ii sunt oarecum datoare surorii mele, care, prin exemplu pe care mi l-a dat, m-a ajutat sa inteleg ca rau e cu rau, dar mai rau e fara rau.

Ce vreau sa spun? Rebeca a fost dintotdeauna altfel decat mine. Cumva si diferenta de varsta dintre noi (ea e cu 7 ani mai mica), cumva si anturajul sau, cu apucaturi mult mai libertine decat celor ale gastii mele de amici, au facut din ea o fiinta total opusa celei care sunt eu. Daca eu tac, rabd si inghit in sec, ea nu se poate abtine sa nu raspunda imediat ce nu ii convine ceva. Daca eu ma gandesc la viitor, la ce s-ar intampla daca intr-o buna zi parintii mei ar disparea, pe ea o doare undeva de ei, ea e sigura ca se va descurca intr-un fel sau altul. Dar, din pacate pentru ea, cred ca se insala... Nu are sa se descurce. Eu asa zic. Ca dovada ca pana acum ori de cate ori a intrat in vreun bucluc, tot la mama si la tata au apelat pentru a o ajuta sa scape basma curata. Si Dumnezeu mi-e martor, chiar a avut nevoie de ajutorul lor...

La 18 ani, Rebeca a ramas insarcinata. Desi se straduisera din rasputeri sa nu o scape din frau, vazand-o cat e de nabadaioasa (adevarul e ca e si foarte frumoasa, si baietii au curtat-o mereu), ea prinsese gustul amorului fizic de la o varsta frageda. Isi incepuse viata sexuala inca de la 16 ani, cam in aceeasi perioada cu mine, care eram cu 7 ani mai in varsta. Si, daca eu m-am pastrat pentru unul si acelasi partener, Emil, cu care m-am si casatorit dupa un timp, ea i-a schimbat foarte des pe cei cu care se culca. Degeaba ii atrageau atentia parintii ca e pe un drum gresit si o sfatuiau sa nu isi bata joc de tineretea ei. Cu cat o fortau ei mai mult sa intre pe calea cea dreapta si sa se integreze in programul militaresc, cu atat mai abitir ea o urma pe cea cotita... Asa se face ca, in ciuda pedepselor -inclusiv fizice- de acasa, sau poate ca un mod de a protesta impotriva acestora, Rebeca a continuat sa antureze cu tot felul de golani si de tinere de moravuri indoielnice, ajungand una dintre acele fete de cartier numite in mod generic "de viata". Urmarea: a devenit, la 30 de ani, oaia neagra a familiei, o fata care si-a ratat viata si care nu avea niciun orizont, nicio aspiratie, niciun Dumnezeu.

Precum va dati seama, parintii mei sunt foarte mahniti din aceasta cauza. Atat de mult si-au dorit ca fiicele lor sa devina niste exemple de buna crestere, atat de mult au investit in educatia lor -chiar asa absurda cum poate parea ea-, si atat de putin au obtinut... In mod paradoxal, una dintre fiicele domnului colonel a fost mereu si este in continuare mai mult decat o libertina... Imi dau seama ce tristete trebuie sa fie in sufletele lor vizavi de ratarea educatiei Rebecai, dar nu ma pot infrana de la a simti o satisfactie egoista gandind ca eu sunt cea care a salvat onoarea familiei. Ca numai si numai datorita mie mai pot scoate acum capul in lume "doamna capitan" si "domnul colonel". Eu sunt asezata la casa mea, am o familie frumoasa si un serviciu bun (sunt statisticiana intr-un institut de proiectari de constructii aerodinamice), in vreme ce ea nu are nimic din toate acestea: nici sot, nici copii, nimic. Cat despre cariera profesionala, nici nu se poate pune problema cata vreme Rebeca este vanzatoare intr-un stand de peste dintr-un angro de la marginea orasului. Si atunci?

Atunci revin la ideea de mai sus. Asa irationala si nebuneasca cum a fost ea, severa educatie cazona pe care mi-au dat-o parintii mei mi-a prins bine pana la urma. Si imi prinde in continuare. Fara ea nu as fi fost doamna respectata care sunt astazi. Una peste alta, luandu-ma pe mine ca exemplu, ajung in final la concluzia ,,comandantului'' casei, adica a tatalui meu, care imi repeta permanent parerea sa: la situatia dezastruoasa si haosul din tara noastra, numai  un regim militar ar mai putea-o salva de la autodistrugere. Pentru ca daca s-a putut prinde de mine, militaria se poate prinde si de altii. Alo, se aude? Des-tep-ta-rea!

 

 

Din aceeasi categorie:

M-am combinat cu trei cumnati, si pe toti i-am divortat!

M-am combinat cu trei cumnati, si pe toti i-am divortat!

Ma numesc Alina si sunt o mare pacatoasa. Am comis niste fapte condamnabile, care nu au nicio logica si nicio scuza. E adevarat, as putea invoca, drep...

Citeşte mai mult...

Sora cea mică a fost dragostea cea mare...

Sora cea mică a fost dragostea cea mare...

Stiu ca s-a tot spus asta, insa trebuie sa o repet, la randul meu: intortocheate sunt caile Domnului atunci cand e vorba de dragoste! Nu as fi crezut ...

Citeşte mai mult...

Când s-a văzut măritată, Iolanda şi-a arătat adevărata faţă...

Când s-a văzut măritată, Iolanda şi-a arătat adevărata faţă...

Am cunoscut-o pe Iolanda printr-o prietena comuna, in urma cu doi ani si jumatate. Auzisem numai lucruri bune despre ea: ca este o gospodina grozava, ...

Citeşte mai mult...

Mi-a trecut toată Europa prin pat, dar eu l-am ales pe Marin din Buzău...

Mi-a trecut toată Europa prin pat, dar eu l-am ales pe Marin din Buzău...

Ma numesc Dana D. si locuiesc in Brasov. Un oras mai mereu intesat de turisti veniti din toate partile lumii si in randul carora am sperat ca imi voi ...

Citeşte mai mult...

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Drumul spre fericire Era vai de mine dacă nu dădea tata milităria jos din pod