Numele meu este Ioana S, si-mi este rusine cu el. De ce? Fiindca am ajuns la 40 de ani si toata viata n-am facut decat altceva sa trandavesc pe spatele parintilor, nefiind in stare sa produc ceva sau sa las ceva in urma mea. La adapostul rezervelor financiare ale familiei, am dus un trai lipsit de griji, cheltuind in stanga si-n dreapta fara chibzuinta si gandind ca sacul nu se va goli niciodata. Mama mea a fost doctorita, iar tatal meu a fost avocat, asa incat banii nu ne-au lipsit niciodata. Dimpotriva, au fost in surplus, nu putini fiind cei asa-zisi "prieteni" care au beneficiat de pe urma lor. Dar, din pacate, oamenii iti sunt aproape atunci cand le dai, si departe atunci cand le ceri. Ramasa singura dupa moartea parintilor mei, am risipit rapid averea familiei, ajungand la sapa de lemn.
Am 40 de ani si locuiesc, deocamdata, in Bucuresti, in mansarda unei case vechi din Ferentari. Spun "deocamdata" intrucat ma bate gandul sa plec din tara si sa incerc sa imi fac un rost in Spania, caci aici o duc foarte rau si nici nu vad cum s-ar putea schimba ceva in bine, cata vreme de la patiseria la care lucrez nu castig decat atat cat sa supravietuiesc. Cand ma gandesc ce am fost si ce am ajuns, imi vine sa urlu; iar cand ma gandesc la ce bogatie am avut si in ce saracie lucie ma zbat acum, imi vine sa-mi pun capat zilelor. Si, de fapt, chiar am incercat sa o fac, dar fara succes. Exact ce va spuneam: de nimic nu sunt in stare, nici macar un suicid nu am reusit sa duc la bun sfarsit... Mama mi-a spus intotdeauna ca n-au sa traiasca vesnic, nici ea, nici tata, si ca ar fi cazul sa fac ceva cu viata mea, daca nu vreau sa ajung la batranete sa intind mana dupa ajutor, dar nu am ascultat-o. Am crezut ca va fi mereu la fel si ca traiul indestulat pe care il duceam pe vremea cat traiau ei nu va avea sfarsit. Dar a avut...
Aveam 25 de ani cand s-a prapadit tatal meu. Pana atunci dusesem o existenta lipsita de griji, singurele mele preocupari fiind acelea de a cheltui din banii parintilor, care castigau mult peste nevoile unei familii obisnuite, dandu-mi pe mana ori depunandu-mi pe card sume considerabile, care nu se epuizau niciodata. Eram inconjurata de o multime de amici cu care anturam in cele mai scumpe baruri din oras, dar si in cele mai exotice statiuni turistice, de fiecare data eu fiind cea care achita intreaga nota de plata, indiferent de obiectiile celor din gasca, obiectii care, daca e s-o spun pe aia dreapta, erau destul de firave...
Liceul l-am terminat cu greu, ajutata de stimulentele financiare pe care ai mei le plasau profesorilor si directorilor. Asta nu fiindca nu m-ar fi dus capul, ci fiindca pur si simplu nu voiam sa invat, consideram ca e o prostie sa imi bat capul zi de zi incercand sa imi construiesc o cariera, cata vreme rezervele pecuniare ale parintilor, in continua crestere, mi-ar fi ajuns pentru doua vieti, chiar daca nu as fi muncit o zi macar. De facultate nici nu s-a pus problema. Ce rost ar fi avut sa o fac, cand atatia si atatia cunoscuti o faceau, iar la absolvire ajungeau sa se angajeze ca vanzatori, soferi sau distribuitori de pliante ? Nu. Mi-am vazut de viata mea tihnita, cu sedinte de spa, aerobic, tratamente cosmetice, jacuzzi, manichiura si alte chestii de cochetarie feminina. Plus, bineinteles, iesirile cu gasca de care va spuneam. Si uite asa a trecut timpul si am ajuns la 25 ani, cand a murit tata. Peste noapte, veniturile familiei s-au diminuat simtitor, ajungand la circa o treime din cat erau inainte. Dar, in loc sa realizez asta si sa incerc sa imi cladesc un viitor al meu, eu mi-am vazut linistita de acel "dolce farniente" in care ma complaceam, inconjurata de profitori si fripturisti care ma tapau de bani fara nicio rusine.
Pe cand s-a dus si mama, implinisem 30 de ani. Dupa disparitia tatalui meu dusesem o viata aproape la fel de linistita si frumoasa ca si mai inainte, cu deosebirea ca iesirile erau ceva mai rare, iar numarul celor care petreceau pe banii mei, adica ai mamei, se imputinase oarecum. Decesul neasteptat al mamei intr-un cumplit accident de masina m-a prins insa nepregatita din toate punctele de vedere. Ramasa fara sprijinul ei, nu aveam niciun fel de orizont, asa ca m-am agatat de un vechi prieten, si anume Nicu Bichir. Acesta era un avocat de mana a doua, in varsta de 40 de ani, pe care mi-l prezentase tata si la care imi placea ca nu umbla cu fofarlica si nu o dadea cotita. Nu, la el, ce era in gusa, era si in capusa. Spunea lucrurilor pe nume, fara ocolisuri, indiferent cat de dureros ar fi sunat acestea, iar asta ma incanta... Mi l-am facut intim pe Bichir la putin timp dupa disparitia mamei si am incercat, vreme de doi ani, cat a durat relatia, sa scot cat mai multe de la el. Si ma refer aici la experienta de viata, nu la mijloace financiare, caci astea le scotea mai degraba el de la mine decat eu de la el. Una peste alta, am dus-o relativ bine cu Bichir, pana intr-o zi cand mi-a prins bratul, m-a privit direct in ochi si mi-a spus pe un ton foarte serios:
- Ioana, eu cred ca relatia noastra si-a urmat cursul normal, iar acum a ajuns in punctul terminus. Nu ne mai putem surprinde cu nimic unul pe celalalt, nu ne mai atragem reciproc. E capat de linie.
Desi eram constienta ca avea dreptate, pe moment n-am putut sa nu fiu surprinsa, caci numai cu o zi inainte ii virasem in cont o suma considerabila, pentru a-si achiztiona o plasma noua. Chiar atat de parsiv sa fi fost Bichir, incat sa profite de bunavointa mea, sa astepte sa ii transfer banii, apoi sa imi dea pasi? Imi era greu sa accept ideea, dar chiar asta era crudul adevar: ma manipulase Bichir cum voisera muschii lui, apoi, dupa ce nu a mai avut nevoie de mine, ma aruncase ca pe o pereche de sosete rupte. Nu aveam ce sa fac, decat sa merg inainte, iar pe viitor sa fiu mai atenta la cei carora le arat increderea si afectiunea mea. Din pacate, insa, nu aveam deloc sa fiu atenta, ci dimpotriva, aveam sa fac o noua greseala majora, care a contribuit decisiv la aruncarea mea in saracia in care ma complac in prezent: aveam sa ma insotesc cu Emanuel Spanu, zis Manu, un stomatolog in varsta de 40 de ani, care din afara parea painea lui Dumenzeu, dar care in realitate era o scarba.
Implinisem 33 de ani cand l-am cunoscut pe Manu, si, in lipsa unei variante solide de a o scoate la capat de una singura, ma hotarasem sa renunt la a-mi face un rost al meu, neurmarind nimic altceva decat sa gasesc un partener de soi cu care sa ma marit si care sa imi asigure caldura unui camin primitor si stabilitatea materiala. Nu de altceva, ci fiindca rezervele ramase de la parinti se subtiau cu fiecare zi si, daca as fi continuat sa le toc in maniera in care le tocam, in scurt timp as fi ajuns la fundul sacului. Asa incat atunci cand in viata mea a aparut Manu, m-am gandit ca el era salvatorul care avea sa ma scoata la liman. Din pacate, lipsa experientei de viata si a exercitiului mentinerii pe propriile picioare avea sa-si spuna din nou cuvantul si aveam sa imi iau de la Manu o teapa chiar mai groasa decat cea primita de la Bichir.
Manu, spre deosebire de Bichir, mintea. Si mintea din nimic, in mod frecvent. Mintea atat de bine si de convingator incat nu puteai distinge adevarul de minciuna in gura lui. Intr-o prima faza, cand am inceput sa anturez cu el, nu stiam acest lucru. Mai apoi, insa, petrecand mult timp impreuna, n-am avut cum sa nu observ usurinta cu care le turna baliverne celor cu care interactiona si, evident, mi-am pus intrebarea daca nu cumva proceda la fel si cu mine. Asa incat am pus in aplicare un plan simplu de verificare a onestitatii stomatologului: l-am urmarit cateva zile pe ascuns, de ajuns pentru a-l surprinde in flagrant cu una dintre prietenele mele. Nu i-am reprosat nimic, nici atunci, nici mai tarziu. Nu am facut altceva decat sa-i reproduc vorbele pe care mi le adresase Bichir in ziua despartirii:
- Manu, eu cred ca relatia noastra si-a urmat cursul normal, iar acum a ajuns in punctul terminus. E capat de linie.
Nu a inteles ce ma apucase, dar a inteles ca nu avea rost sa insiste pentru o conciliere, conciliere pe care nici nu cred ca si-o dorea, caci altfel nu s-ar fi combinat pe ascuns cu prietena mea. Am rasuflat usurata in clipa cand am scapat de stomatolog, dar mai apoi mi-am dar palme de ciuda. Uitasem, inainte sa-l dau afara pe usa, de creditul pe care il contractasem la banca in numele meu pentru a-l ajuta pe Manu sa-si perfectioneze aparatura din cabinet. Si acum, cu el iesit din viata mea, erau slabe sperante de a mai recupera vreun ban. Singura varianta pe care am avut-o la indemana a fost sa vand masina pe care o mostenisem de la parinti si care acoperea in mare parte valoarea creditului. Ceea ce am si facut, caci nu voiam sa ma stiu datoare, iar din partea lui Manu, asa cum ma asteptam, din ziua in care l-am izgonit din casa nu am mai primit niciun cuvant, daramite vreun ban... Si in felul asta am incheiat un nou capitol din viata mea, la fel de pagubos ca si precedentul, daca nu chiar mai pagubos. Dar amandoua la un loc nu se pot compara cu cel care avea sa urmeze, cel care avea sa ma aduca, efectiv, la sapa de lemn.
L-am cunoscut pe Dan Damian intr-un supermarket. Imi scapase poseta jos, iar el, atent, mi-a ridicat-o imediat. Am zambit, placut impresionata de gestul elegant, ca si de aspectul fizic placut al barbatului, si i-am intins mana. Am facut cunostinta, am schimbat numerele de telefon si peste cateva zile m-a sunat. Ne-am intalnit de cateva ori inainte sa ii cedez, afland despre el ca avea tot 40 de ani, la fel ca Bichir si Manu, ca era patron al unui lant de patiserii si ca avea o situatie materiala daca nu infloritoare, atunci cel putin buna. Multumita de profilul sau moral, ca si de cel fizic, i-am acordat lui Damian increderea si inima mea, sperand ca alaturi de el imi voi petrece restul zilelor. Din pacate, insa, aveam sa ma insel amarnic, urmarile fiind de data aceasta mult mai grave, caci, dupa ce patiserul m-a cerut de sotie, iar eu am acceptat, vanzandu-mi apartamentul si mutandu-ma in casa lui, el s-a razgandit peste noapte si mi-a spus:
- Ioana, imi pare rau, dar nu pot sa ma casatoresc cu tine. Te iubesc, dar iubesc pe altcineva mai mult. E mai bine sa ne despartim acum.
Asta, daca va vine sa credeti, dupa doi ani de logodna si repetate amanari ale cununiei, timp in care cheltuisem peste jumatate din banii incasati din vanzarea apartamentului, cea mai mare parte a lor pe utilaje moderne de patiserie... Si asta nu e totul. Reprosandu-i lui Damian faptul ca m-a lasat fara bani si fara casa, ce solutie credeti ca a gasit el? S-a oferit sa ma angajeze la patiserie, sa vand merdenele, branzoaice, trigoane si alte produse de genul asta, pe baza de foietaj si umplutura. Da, chiar asa! Si, culmea, am acceptat! De ce? Fiindca alta varianta nu aveam. Altceva nu stiam sa fac, nu muncisem nici macar o zi viata mea. Asa ca am trecut peste propriul orgoliu, ca si peste umilinta la care ma supunea cel care pana nu de mult imi era iubit si viitor sot, si am acceptat.
Cu banii ramasi am reusit sa-mi cumpar o mansarda de curand renovata a unei vechi case din Ferentari, unde locuiesc si in prezent, angaralele si celelalte cheltuieli curente suportandu-le din salariul mizerabil pe care mi-l plateste Damian la patiserie... Casa, serviciu, casa, serviciu: asta e viata mea la 40 de ani... Daca asta se poate numi viata! Nu e de mirare ca in urma cu circa un an am incercat sa imi pun capat zilelor, fiind salvata in ultima clipa de o vecina, asa cum nu e de mirare nici ca ma bate gandul sa plec la munca in Spania. Cine stie peste ce dau pe acolo? Poate mi se schimba cumva, din nou, soarta, pentru ca aici, acum, e vai de mine! Privind inapoi, imi vin furii de nebuneala: am avut lumea la picioare, si am ajuns la sapa de lemn...
Din aceeasi categorie:
Mi-am şantajat cumnata cu SIDA şi-am obţinut păsărica...
Oameni buni, viata este plina de surprize, dar, din pacate, nu toate sunt frumoase. Unele sunt de-a dreptul oribile... Oare va puteti da seama ce am s...
Cu cât mă bătea mai rău, cu atât îl înșelam mai mult
L-am cunoscut pe Szoli in facultate si m-am maritat cu el tot atunci, cand niciunul din noi nu terminase studiile. Primii doi ani de casnicie au fost ...
Soțul și tatăl meu se întrec în depravare, iar eu mă umflu de plâns
Sunt o femeie nenorocita! Nu as fi crezut vreodata ca voi ajunge sa imi plang de mila si sa blestem ziua in care l-am cunoscut pe Ovidiu. Desi, daca s...
Tatăl meu o face pe mama soției, iar tatăl ei o face pe mama mea
De la bun inceput, tin sa va anunt ca povestea mea este absolut iesita din comun. Ea are accente ilare, insa de fapt este o poveste trista. Cum ar put...
TINETI MINTE!