Numele meu este Calina Purima, sa zicem... Am 30 de ani, sunt din Bucuresti si locuiesc intr-un cartier rezidential din nordul orasului impreuna cu sotul meu, Dorin. El este demnitar, ceea ce explica pseudonimul de mai sus, iar in ceea ce ma priveste, conform unei glume populare, nu muncesc nici eu; adica sunt casnica. Am lucrat destul, sapte ani mi-au ajuns. De ce sa muncesc, daca veniturile barbatului depasesc necesitatile familiei, asigurandu-ne o existenta imbelsugata, cu vacante de lux in statiuni exotice si multe alte lucruri la care alti oameni de rand nici nu indraznesc sa viseze? Numai ca sa zic ca nu am facut "Medicina" degeaba, cand pot, in schimb sa lenevesc, sa ma ocup de cosmetica, sa-mi lucrez la sala trupul delicat, cu forme armonios conturate sau sa ma distrez ziua intreaga pe banii prostului Dorin?...
De ce spun ca barbatul meu e prost? Fiindca este. Fac ce vreau din el, iar el nu carteste. Nici "pas" nu indrazneste sa zica, indiferent cat de absurde ar fi pretentiile mele. Pot sa-i cer si luna de pe cer, ca face el cum face, si mi-o duce; caci altfel, se stie, l-am avertizat de la bun inceput: spargem gasca!
Sunt dura, stiu. Si rece. Si cinica. Asa am fost intotdeauna. Ma cunosc bine. Nu ma intereseaza ce se spune despre mine, ma intereseaza sa-mi fie mie bine. Am vazut latura intunecata a vietii, am trait chinuit, am indurat peste puteri, si nu mai vreau sa ajung acolo. Am avut parte de destula restriste si durere. De ce sa mananc firimiturile cazute de la masa altora, cand ma pot imbuiba? Stiu ca sunt egoista, dar consider ca datoria barbatului de langa mine este sa ma intretina. Daca nu, se stie: eu, barbati ca el gasesc, dar el, femeie ca mine nu mai gaseste. Este rationamentul dupa care m-am condus dintotdeauna si care a facut din mine doamna respectabila de astazi...
Mi-am descoperit calitatile de seducatoare inca din copilarie si mi le-am dezvoltat continuu, ajungand ca la maturitate sa fac ce vreau din barbatul de langa mine si sa obtin orice de la el. Prima amintire de genul asta o am din scoala gimnaziala, cand, desi eram doar o copila, baietii erau morti dupa mine si nu stiau ce sa mai faca pentru a-i baga in seama. Unii imi aduceau flori, altii imi ofereau sandvisuri sau fructe din pachetelele lor, iar cei mai timizi imi desenau pe caiet, pe furis, o inimoara strapunsa. Drept raspuns, eu le acordam atentie acelor baieti: vorbeam cu ei, glumeam si radeam impreuna, ii luam de mana, iar pe cei mai draguti chiar ii pupam. Astfel, toata lumea era multumita...
Mai apoi, la liceu, cand implinisem 14 ani si formele feminine incepusera sa mi se contureze, am decis sa profit de pe urma acestui lucru. Drept pentru care am ochit cativa baieti mai destepti, carora le ofeream compania mea, iar ei, in schimb, ma ajutau la teze si chiar imi faceau temele pentru acasa. Eram intr-adevar frumoasa, aratam trasnet, iar sanii parguiti stateau sa explodeze prin bluzele stramte si transparente, ceea ce ii innebunea pe colegi, care ar fi facut orice pentru a-mi intra in gratii si a primi o atingere sau macar o vorba frumoasa din partea mea. De sarutari nu mai vorbesc... Pentru o sarutare, erau in stare sa imi cada la picioare sau sa se bata intre ei ca fiarele.
Incepand cu anii facultatii, mi-am descoperit cu adevarat si mi-am pus in evidenta feminitatea si sexualitatea, pe care le-am folosit din plin pentru atingerea scopurilor. In acea perioada am avut trei iubiti, fiecare dintre ei cu rolul sau bine stabilit in satisfacerea dorintelor mele. Unul era chiar asistentul de catedra de la Genetica, un tip placut, dar cam rigid, care pentru o iesire in oras imi aducea subiectele la examene cu cateva zile inainte, iar pentru o noapte de amor a fi fost in stare sa mi-o aduca si pe ma-sa legata fedeles, asa disperat era dupa mine. Al doilea era un coleg de an, genul de tip foarte aratos care seduce si paraseste, dar caruia nu i-a mers cu mine, in sensul ca s-a intamplat exact invers, adica eu am fost cea care l-a sedus, l-a folosit, iar la sfarsit l-a aruncat ca pe o masea stricata... Cel de-al treilea, un baiat de bani gata care imi oferea iesiri in oras, cadouri scumpe si excursii in tari straine, era Mircea, fost coleg de liceu. Ramasesem amici, iar el, stiind ca nu am unde sa locuiesc, m-a primit in garsoniera sa dubla fara sa imi ceara nimic in schimb. Nu-l iubeam, asa cum de altfel nu am iubit pe niciunul dintre barbatii pe care i-am folosit ca trambuline in ascensiunea mea. Doar m-am sprijinit de el atunci cand eram jos, dupa care, pe propriile picioare fiind, l-am parasit si pe el fara nicio parere de rau. Cum am gasit ceva mai bun, respectiv un barbat stilat si cu un apartament luxos in centru, cum m-am descotorosit de bietul Mircea, pe care la final l-am calcat in picioare:
- S-a terminat, baiete! Nu mai am nevoie de tine, nu ma mai cauta niciodata! Adio, si ai grija de tine!
De acum terminasem facultatea, deci fostul coleg nu ma mai putea ajuta cu nimic. I-am bagat asadar viteza cu zambetul pe buze, mai ales ca era destul de slabut in ceea ce priveste potentialul erotic, prestatia sa in pat neridicandu-se in niciun caz la inaltimea fizicului meu superb si a poftei de viata cu care eram in stare sa dau gata orice mascul... Urmatorul pe lista cuceririlor mele avea sa fie Manole, barbatul matur si rasat de care tocmai am pomenit, care insa, desi avea bani garla, era cam zgarcit din fire, motiv pentru care dupa nici doua luni de convietuire i-am dat papucii:
- Ramai cu banii tai, onanist patetic ce esti! Nu mai pupi tu fata ca mine cat oi fi...
A venit la rand Mihai, un tip orfan, ca si mine, care isi pierduse parintii intr-un accident de circulatie. Cum, in ciuda egoismului meu, am fost dintotdeauna impresionata de cei orfani si cum ma pricepeam de minune la consolat barbati tristi, am considerat intalnirea noastra drept una providentiala.
El trecea printr-o severa depresie si avea nevoie de cineva care sa-i tina companie in apartamentul din Floreasca, asa ca am sarbatorit mutarea mea in casa lui cu un week-end de amor non-stop. Dupa nicio luna, timp in care am realizat ca totusi menirea mea nu era aceea de a deveni "mama ranitilor", uitasem cat avusese de suferit si cat a indurat orfanul Mihai pana sa ajunga sa traiasca in conditii civilizate si sa fie pe propriile-i picioare... Asa ca am taiat-o rapid din viata lui, lasandu-i insa cateva amintiri din care sunt convinsa ca se va hrani pana la adanci batraneti...
N-am apucat inca sa va spun, dar o fac acum: sunt un copil din flori. Tatal meu, care nu m-a recunoscut niciodata, era un barbat insurat atunci cand a sedus-o pe mama si a lasat-o insarcinata. Asa ca nici n-a vrut sa auda de copil, somand-o pe mama sa avorteze. Dar ea nu a acceptat sa faca intreruperea de sarcina, si asa am aparut eu... Din pacate, jigodia care m-a conceput (caci tata nu pot sa-i spun) a disparut din viata mamei dupa nasterea mea. Astfel, saraca mama, orfana la randul ei, a trebuit sa se descurce singura cu mine. Si ce s-a mai chinuit... Fara serviciu sau alta sursa de venituri, a trebuit sa vanda garsoniera in care traia si, in lipsa unei alte variante, sa se mute in casa liftului dintr-un bloc in constructie, in care isi gasisera adapost mai multi amarati ai soartei. Acolo avea sa ma creasca pana la varsta de 14 ani, cand, bolnava grav de plamani, a trebuit sa isi ia adio de la mine si de la toate cele lumesti.
Ramasa singura de la o varsta atat de frageda, n-am disperat. Aveam experienta traiului in restriste, plus invatatura mamei, care imi spusese mereu ca, daca vreau sa nu ma ploua, trebuie sa ma adapostesc sub o umbrela. Cu alte cuvinte, asta insemna ca, daca vreau sa ajung cineva, trebuie sa ma folosesc de cineva. Si... m-am folosit. Ajutata de fizicul superb cu care m-a inzestrat natura, de lipsa de prejudecati si de capacitatea de adaptare la orice fel de situatie, am facut compromisuri si am uzitat de toate tertipurile posibile pentru a reusi in viata si a ajunge femeia respectabila care sunt astazi. Dar, sa reiau povestea mea de unde o lasasem...
Asadar, ma mutasem in apartamentul de doua camere al lui Mihai. Aveam pe atunci numai 23 de ani si un sange care imi fierbea in vine. Eram in stare sa fac dragoste zile in sir, daca imi puneam in gand. Numai ca Mihai, din pacate, pe langa inconvenientul suprafetei reduse a apartamentului, mai prezenta si neajunsul de a nu reusi sa tina pasul cu mine in ale amorului. Dupa cum ziceam, la mai putin de o luna de convietuire mi-a devenit clar ca orfanul nu are argumentele necesare pentru a pastra prea mult timp alaturi o super-femeie ca mine. Asa ca Mihai nu s-a mirat prea mult atunci cand m-a gasit cu valizele la usa si m-a auzind vorbindu-i cu compasiune:
- Mihai, esti un om bun, dar acum a venit vremea ca fiecare sa mearga pe drumul sau! A durat putin, dar a fost intens, asa ca vom pastra amintiri de neuitat...
...Si cam asta a fost cu Mihai, caruia i-a urmat Stoian, un coleg de la spitalul unde ma angajasem ca rezident la terminarea facultatii de "Medicina". Dar nu orice fel de coleg, ci chiar directorul unitatii. Un tip la vreo 35 de ani, destul de bine facut si priceput la pat, din cate discutau asistentele care ii trecusera prin asternut. Pe mine, insa, ma interesau mai putin aceste amanunte... Altceva ma interesa pe mine in ceea ce-l privea pe doctorul Stoian: e vorba de situatia materiala, in general, si de casa in care locuia, in special. Stiti, dupa atatia ani petrecuti in casa lifului, am capatat si am ramas cu o dorinta nestavilita de confort si spatiu, primele detalii care ma interesam atunci cand faceam cunostinta cu cineva fiind unde locuieste si ce suprafata are apartamentul sau... Ei bine, doctorul Stoian locuia in Centrul Civic, intr-o casa de lux, deci corespundea pretentiilor mele. Asa ca a fost floare la ureche sa il cuceresc si sa ma stabilesc la el.
Dar nici acolo n-aveam sa zabovesc prea mult, desi nu o duceam deloc rau cu doctorul. Dimpotriva, o duceam foarte bine si nu putine erau clipele in care ma intrebam daca oare e loc de si mai bine. Dupa ce am facut cunostinta cu Dorin, un demnitar in functie, mi-am dat seama ca raspunsul la intrebarea de mai sus era afirmativ si l-am instiintat pe doctor:
- Stoian, e gata treaba! Esti un tip valabil, dar nu simt ca am fi facuti unul pentru celalalt. Poate daca am fi locuit intr-o vila, viata in comun mi s-ar fi parut mai usoara. Asa insa, n-are rost sa ma mai chinuiesc cu tine... Adio!
Bineinteles ca, auzind vorbele mele, Stoian a incercat sa ma intoarca din drum, promitandu-mi marea cu sarea. Nu a reusit insa. N-avea cum, era deja prea tarziu. Devenisem intima cu Dorin, care, dupa numai cateva intalniri, cucerit de fizicul meu, de felul de a fi, dar si de modul dezinhibat in care ma misc in pat, avea sa ma ceara de sotie. Aveam 28 de ani, o varsta optima pentru maritis, iar barbatul care ma voia de nevasta ma iubea si era in stare sa imi satisfaca toate dorintele. Sa fi asteptat ceva mai bun n-avea rost. Am zis "Da" fara sa stau pe ganduri, desi nu-l iubeam si nu-l iubesc nici acum. Dar ce mai conta daca il iubeam sau nu, cata vreme nunta am facut-o la Casa Lido? Parca pana atunci am iubit pe vreunul?... Nu, nici vorba, doar m-am folosit de barbati pentru a ajunge unde mi-am dorit si unde mi-am propus, adica in sferele inalte ale societatii.
Acum, realizata fiind, si beneficiind de suficient timp liber, ma bate insa un gand nastrusnic: ce-ar fi daca, din cand in cand, in amintirea vremurilor mele salbatice, as avea cate o aventura? Stiu ca sunt atat de abila si inteligenta incat prostul Dorin nu ar banui nimic... Deocamdata n-am facut-o, dar nici nu exclud varianta s-o fac, in cazul in care vreodata as simti ca trebuie sa alung plictiseala unui trai de huzur.
Din aceeasi categorie:
Pentru o bucățică, am îngropat de trei ori o pisică...
Am cunoscut-o pe Mihaela in facultate, mai exact in ultimul an, cand ea s-a transferat, din Ploiesti, la Universitatea Politehnica Bucuresti. Venea in...
În luna de miere m-a părăsit pentru fostul, şi eu am rămas ca prostul
Nu vreau sa va plictisesc cu o introducere prea laborioasa, ci am s-o scurtez cat pot. Ce trebuie sa stiti este ca m-am insurat cu Mimi in primavara c...
Când nu mă mai aşteptam, Dumnezeul beţivilor şi-a întors faţa către Mitică al meu
Povestea mea este una din care se pot trage invataturi de viata. Eu, cel putin, am tras destule. Cea mai importanta dintre acestea e ca, daca ai credi...
Dragostea câinească nu e la fel cu cea omenească
Uneori viata bate filmul. Alteori, macar il copiaza. Povestea mea s-ar putea asemana cu cea din filmul de desene animate "101 Dalmatieni", cu mentiune...
TINETI MINTE!