Am crescut intr-o casa cu multi copii. Mai exact, am fost nu mai putin de 7 la parinti: 4 fete si 3 baieti, dintre care eu eram cel mai mare. Poate si din cauza ca mi-am ajutat parintii la cresterea fratilor si a surorilor - si prin urmare eram mereu inconjurat de prichindei -, de mic am iubit copiii. Astfel incat, odata devenit adolescent, visul meu cel mai mare, crescut practic odata cu mine, a fost sa am proprii mei copii. Dar, desigur, pentru a-mi implini idealul, mai aveam nevoie de cineva: de o nevasta!

Am cunoscut-o pe Maricica atunci cand aveam 20 de ani, in Facultate. Eram amandoi studenti la Litere, amandoi eram frumosi, in amandoi pulsa dorinta de viata. Ne-am placut din prima clipa, ne-am apropiat inca din a doua si, cum eu aveam deja telul fixat, la nici un an de cand ne cunosteam am cerut-o de nevasta.

Cand va scriu aceste randuri sunt acasa si sunt un om fericit! Chiar daca ma apropii de 70 de ani si am cataracta, reumatism, pietre la rinichi si cancer de colon, chiar daca inima ma inteapa din cand in cand, iar ficatul ma supara adesea, eu tot sunt fericit! Stiu ca pare greu de crezut, insa dupa ce veti afla prin cate am trecut si cat am patimit, veti intelege de ce, in ciuda atator boli cu care ma confrunt, sunt totusi fericit. Va voi povesti ce am facut in ultimii 5 ani, perioada in care am crezut ca mor si chiar ajunsesem sa imi doresc asta... Dar hai sa o iau cu inceputul, ca sa aflati ce viata am dus pana sa inceapa agonia.

Ma numesc Sorin C., am 68 de ani si sunt pensionar pe caz de boala. M-am nascut si am trait numai in Bucuresti, unde am lucrat toata viata ca profesor de matematica, si asta pentru ca inca de la terminarea facultatii am prins un post de asistent universitar.

Povestea de mai jos este povestea vietii mele, asa cum a fost ea, cu bune si rele, cu momente fericite, dar si cu perioade negre. Ce vreau sa subliniez prin ea este faptul ca viata este atat de frumoasa pentru ca nu stim niciodata ce ne asteapta, ce urmeaza sa traim. Acum ai tot ce iti doresti si simti ca esti stapanul lumii, pentru ca apoi sa constati ca nu mai ai nimic si sa te simti ultimul om. Dupa care din nou esti sus, apoi iar ajungi jos, si asa mai departe... Astfel mi s-a intamplat mie si inca mi se intampla.

Primele amintiri le am de la varsta de 5 ani, cand mergeam la gradinita. Parintii mei erau foarte instariti, mama lucrand ca gestionar intr-o alimentara, iar tata fiind soferul personal al unui tip din Guvern, si asa se explica faptul ca aveam tot ce ne trebuia si nu duceam lipsa de nimic. In timp ce multa lume manca salam cu soia, noi ne infruptam din bunatati, iar in fiecare an mergeam in vacanta atat la mare, cat si la munte. Pe scurt, am avut o copilarie foarte fericita, fiind un copil rasfatat, caruia i se indeplineau toate dorintele.

Povestea mea incepe in urma cu 6 ani, intr-o noapte neguroasa de toamna in care mergeam de la serviciu spre casa. Lucram, ca si azi, ca bucatareasa la un restaurant din centrul urbei, insa uneori mai ajutam si chelnerii la servit. Tin minte ca fusese o zi caniculara, si prin urmare am avut parte de aglomeratie de dimineata pana seara tarziu; cred ca s-au baut tone de bere... Cum m-a prins miezul noptii pe drum si eram tare obosita, paseam agale intrebandu-ma de unde se lasase masa de abur care limita vederea la numai cativa pasi inainte. Cand, deodata, ma pomenesc cu un om care se izbeste cu pieptul direct de mine, apoi merge mai departe fara sa ma bage in seama.

- Ho, ma, nene! Intri asa, ca buldozerul, in mine! Nu te uiti pe unde mergi, vrei sa ma dai jos?

Astfel l-am apostrofat, plina de nervi, pe individ. Insa el s-a facut ca nu ma vede si nu ma aude, ci si-a vazut mai departe de drum.

Ma numesc Darius si sunt un ratat. Am ajuns la 40 de ani si, daca privesc inapoi, constat ca nu am realizat nimic. Daca mor maine, mare lucru nu ramane in urma mea. Ca un prost ce am fost, m-am gandit mereu la femeile din viata mea, si mai putin la mine. Am lasat de la mine si cand era cazul, si cand nu era, am inchis ochii atunci cand ar fi trebuit sa ma revolt, preferand sa imi rada ele in spate in loc sa le rad eu in fata. E drept, la un moment dat mi-am dat seama cat de pagubos este comportamentul acesta si ca el nu-mi aduce altceva decat frustrare si tristete, dar era prea tarziu: asa fusesem educat, asa ma invatasem, nu puteam sa fiu altfel. Imi intrase in obisnuinta sa ma las condus si dus de nas de partenere, asa ca am continuat sa fiu ceea ce fusesem, sunt in prezent si voi fi in viitor: un bun samarinean luat drept un mare prostovan. Cate tin in mine si cate indur in numele acestei bunatati, numai eu si bunul Dumnezeu stim...