De circa un an, sunt un om nenorocit: de circa un an, dorul ma parjoleste. Si asta pentru ca Ramona, femeia care mi-a furat inima si mi-a sucit mintile, nu vrea sa mai aiba de-a face cu mine. Am facut dragoste o singura data, la initiativa sa, pentru ca sa isi poata satisface o fantezie, iar de atunci nu mi-o mai pot scoate din minte si din suflet. Ma gandesc zi si noapte la ea si visez la ziua in care ne vom contopi din nou. Fara acest vis nu as mai avea de ce sa traiesc, viata mea nu ar mai avea niciun rost...

Ma numesc Luminita, m-am nascut intr-o mica localitate de langa Bucuresti si am 45 ani, ani pe care i-am petrecut in solitudine si restriste, departe de viata zgomotoasa si tumultuoasa pe care o duceau cei din generatia mea. Nu pot spune prea clar de ce am facut asta, dar asa a fost firea mea, una mai retrasa, predispusa spre izolare si singuratate. Nu m-au interesat prea mult baietii si, mai apoi, barbatii care mi-au dat tarcoale si au incercat sa imi intre in gratii, am vazut in ei numai niste animale  de prada aflate in cautarea hranei. Am optat pentru o existenta oarecum linistita si monotona, din care speram sa evadez doar atunci cand va fi momentul. Numai ca acel moment nu a mai venit niciodata. Asa se face ca am ramas virgina pana la 45 de ani.

De cand ma stiu am fost un om singuratic. Nu mi-a placut sa ies cu colegii de liceu sau facultate prin baruri si cluburi, iar mai apoi am evitat sa anturez cu tovarasii de munca. Ei mergeau adeseori in localuri, ca baietii la ,,una mica", dar eu preferam sa ma duc direct acasa si sa citesc o carte. De atunci anii au trecut, eu am ajuns la varsta de 45 de ani, insa firea mi-a ramas aceeasi. Ma simt cel mai bine in "barlogul" meu, departe de agitatia orasului si de tumultul vietii cotidiene. In randurile ce urmeaza veti afla totusi intamplarile ciudate pe care le-am trait in ultimii zece ani, de cand nu am mai iesit deloc din casa.

Numele meu este Eufrosina Anghel si sunt o batrana chinuita, batuta de soarta. Am 67 de ani si locuiesc in Caracal. Sunt vaduva si sunt singura pe lume, nu am pe nimeni. Si spun asta pentru ca, desi am crescut cu dragoste si devotament 5 copii, nici macar unul din ei nu isi mai aminteste azi de mine. Au plecat unul cate unul din oras si chiar din tara si nu mai stiu nimic de ei. Nu ma viziteaza si nu ma suna niciodata. Nici macar de sarbatori sau de ziua mea de nastere. Trebuie sa va povestesc cum ajuns in situatia asta jalnica macar pentru a ma descarca. Caci altceva nu mai pot face acum...

Toata viata am fost o femeie simpla, serioasa si muncitoare. O femeie vrednica, de casa. O olteanca nascuta si crescuta la tara, educata cu grija fata de adevaratele valori ale vietii: speranta, credinta, iubirea. Nu e de mirare asadar ca m-am maritat de timpuriu, domnisoara, si ca sotul meu a fost si va ramane singurul barbat din viata mea.

Prima data cand l-am intalnit pe Manuel nu am simtit nimic special, nu m-am gandit nicio clipa ca intre noi ar putea fi ceva. Eu, Crina Trasca, aveam 29 de ani, lucram ca profesoara de matematica la unul din cele mai vechi si de renume licee din Bucuresti si principala mea preocupare in timpul liber era sa studiez. Imi place foarte mult matematica si imi doresc sa ma perfectionez tot mai mult; nu exista niciun iubit in viata mea si nici nu imi statea gandul la asa ceva.  El, Manuel Condurache, a fost numit profesor la liceu in locul unui fost coleg care emigrase cu intreaga familie in Canada.