Ma numesc Marta Barbu, sunt din Bucuresti si doresc a va relata in continuare despre mine si sotul meu, Dumitru, care a fost, pana la un punct, primul si singurul barbat din viata mea. Totodata va voi povesti si despre amantii nostri, al caror rol in evolutia casniciei noastre este unul esential, cata vreme fara ei probabil am fi fost de mult despartiti. Intr-adevar, ati citit bine, e vorba nu de copiii nostri, de parintii nostri sau de prietenii nostri, ci de amantii nostri. Mai pe sleau spus, oamenii cu care ne-am culcat eu si cu sotul meu in timp ce eram casatoriti...

Se spune ca oamenii indragostiti isi pierd mintile si nu mai judeca normal. Ei bine, in ceea ce ma priveste, sunt de acord, pentru ca, in numele iubirii, am comis cele mai nebunesti fapte din viata mea, fapte de care nu ma credeam in stare. Dar, sa fiu bine inteleasa: vorbesc aici de iubirea adevarata, pura, nepervertita. Acea iubire care nu doar te face sa simti fluturi in stomac, ci care face pamantul sa se invarteasca. Iubirea impartasita reciproc, de doi oameni, la nivel molecular, spiritual si spatial. Despre ea este vorba in randurile ce urmeaza...

Sunt Marcel, de meserie inginer, am 40 de ani si locuiesc in Bucuresti. Ce vreau acum e sa va relatez povestea mea, o poveste pe alocuri trista, pe alocuri amuzanta, din care se pot trage anumite invataminte si concluzii. Cea de pe urma si definitiva dintre aceste concluzii este aceea ca, daca stii sa iti joci cartile, poti castiga jocul, indiferent daca aceste carti sunt bune sau rele. Stiu ce vorbesc, am trait totul pe propria piele. De ce spun asta? Fiindca am fost un om bun, atat de bun incat am ajuns sa fiu luat de prost chiar si de sotia mea. Dar, la un moment dat, am schimbat placa si am folosit bunatatea in favoarea mea. Acel moment a fost atunci cand Manuela m-a prins in patul conjugal cu Didina, vecina de dedesubt.

Sunt Alexandru B, din Bucuresti, si am 35 de ani. Sunt un tip aratos si indraznet, dupa care femeile se dadeau in vant, mai ales cand eram echipat in costumul negru de piele, mulat pe corp, calarindu-mi motocicleta... Din pacate pentru mine, insa, in prezent sunt infirm, asta intrucat in urma cu cinci ani, cand am fost victima unui cumplit accident de circulatie, mi-am pierdut piciorul stang. Tot atunci, odata cu piciorul, mi-am pierdut iubitele si prietenii, ramanand infirm nu numai din punct de vedere fizic, ci si psihic, cata vreme, cu exceptia parintilor si a Mariei, toti cei care altadata ma iubeau si de care eram nedespartit m-au uitat...

Numele meu este Liliana, am 37 ani, sunt din Bucuresti si pot spune ca viata mea e un roman; unul militaresc, daca exista asa ceva. Asta dintr-un motiv cat se poate de simplu, anume ca intreaga mea familie este formata din cadre militare, iar intamplarile pe care am sa vi le povestesc au la baza formatia cazona si modul militaresc de a vedea lucrurile si a pune problema ale rudelor mele. Intr-adevar, desi pare greu de crezut, parintii mei, dar nu numai ei, au lasat problemele profesionale sa interfere intr-un mod nefericit cu viata personala, ajungand pana acolo incat au facut din caminul conjugal o a doua cazarma. Cel mai rau ne-a picat acest lucru mie, Rebecai, sora mea, si lui Emil, sotul meu, niciunul dintre noi neavand vreo legatura cu armata sau vreo simpatie fata de viata militara. Noi nu am reusit nici pana astazi sa intelegem sensul ordinii si disciplinei de fier impuse de tatal meu in casa, ca si acceptul pe care i l-a dat mama in a-si creste si forma fetele in maniera autoritara in care au facut-o.