Ce ar fi viata fara dragoste, oameni buni? Eu sunt sigur ca nu ar avea niciun rost, motiv pentru care am si trait mereu pentru iubire si m-am bucurat din plin de savoarea clipelor de amor. Inca din adolescenta am fost foarte iubaret, astfel incat, profitand de fizicul placut si de farmecul personal, am schimbat fetele ca pe sosete. Apoi, cand am devenit un barbat in toata regula, am schimbat femeile. Si nu orice fel de femei, ci in special pe cele maritate. De ce asta? Pentru ca asa am considerat eu atunci, anume ca relatiile cu femeile casatorite sunt cele mai avantajoase: ele sunt curate, sunt deja maritate, nu vor copii cu amantii si, peste asta, poti oricand iesi fara complicatii dintr-o relatie cu o femeie maritata.

Ceea ce mi s-a intamplat este greu de crezut. Dar, din pacate pentru mine, este strict autentic. Daca mi-ar fi spus cineva ca voi ajunge sa ma indragostesc nebuneste numai de femei care ma vor umili in moduri dintre cele mai josnice, i-as fi ras in fata. Insa acum, cand faptele sunt consumate, nu fac altceva decat sa ma gandesc unde am gresit si cat de nedreapta a fost soarta cu mine. Cert este ca am fost un adolescent exagerat de timid si de retinut in relatiile cu reprezentantele sexului frumos, iar pana la Corina nu am avut nicio legatura serioasa.

Cand am cunoscut-o pe Corina, in urma cu 16 ani, eram preparator la Politehnica, iar ea era studenta. Cum aveam numai 26 de ani, nu mi se parea deloc mare diferenta de varsta fata de ea, care avea 20.

Intamplarea de mai jos mi s-ar parea de-a dreptul ilara daca nu as fi trait-o eu, ci as fi auzit-o povestita sau as fi citit-o intr-o revista. Asa insa, stiind cat am avut de suferit din cauza nebuniei sotului meu, care s-a incapatanat sa numeasca intr-un fel foarte exotic baiatul pe care urma sa il nasc, nu prea imi mai vine sa rad. Ci doar am sa va povestesc cum s-au desfasurat lucrurile, pentru a trage singuri concluziile si invatamintele si a evita sa treceti prin ce am trecut eu.

Eu sunt Marcela. Am 32 de ani si locuiesc in Bacau. Nu va voi da amanunte irelevante, cum ar fi cu ce ma ocup si ce fel de viata duc, ci am sa intru direct in miezul faptelor. Mai exact, voi incepe naratiunea mea din urma cu sapte ani, atunci cand l-am cunoscut pe viitorul meu sot, Catalin. Stiu ca prenumele lui nu este unul prea des intalnit, insa la vremea respectiva n-a contat.

Singuratic si retras din fire, mi-am intemeiat destul de tarziu o familie. Pe sotia mea, Marcela, am cunoscut-o la locul de munca. Eram colegi de peste un an, timp in care, in afara de "buna ziua" si "la revedere", nu am schimbat alte cuvinte. Asta pana intr-o zi, cand la plecare am nimerit in acelasi autobuz. Am intrat firesc in vorba si am descoperit ca aveam mai multe lucruri in comun.

De cand am vazut-o pe Marcela, totul s-a schimbat in viata mea. Nu m-a mai interesat nimeni si nimic altceva decat persoana ei. Sa mi-o fac nevasta a devenit visul meu, ambitia mea, scopul meu in viata, obsesia mea. De ce asta? Fiindca Marcela este minunata. Atat de minunata incat imi e greu sa o descriu in cuvinte. Totusi, ca sa va faceti cat de cat o parere, am sa va spun ca seamana cu Crystal Harris, iepurasul favorit al lui Hugh Heffner, boss-ul de la Playboy. Ori, daca nici batranul acela super-versat nu stie ce inseamna o femeie de soi, atunci nu mai stie nimeni... Da, Marcela chiar seamana cu Crystal: este o blonda cu parul des si ondulat, are fata prelunga si expresiva, ochii negri ca abanosul si buzele carnoase ca ciresele parguite... Sprancene arcuite, sani fermi si proeminenti, fund bombat, maini fine si subtiri, degete delicate, facute parca sa mangaie trupul barbatului... Si o voce calda si mieroasa, de pisicuta in fata castronasului cu laptic cald, care iti ridica parul pe piept... De toate are Marcela, cu toate a inzestrat-o natura. Una peste alta, este o zeita Marcela. Iar eu...